Cătălin Davidescu: – Dragă Aurel Vlad, în primul rând vreau să te felicit pentru cea mai recentă distincţie primită, Premiul naţional „Constantin Brâncuşi”, oferit de Institutul Cultural Român şi care se decernează, firesc, la Târgu Jiu. Eşti unul dintre cei mai apreciaţi sculptori contemporani atât de public, cât şi de critica de specialitate, iar creaţia ta poartă semnele unui dramatism de factură epică. Te preocupă prezentul?

Aurel Vlad: – Mulţumesc, dragă Cătălin, pentru felicitări. Dar aşa cum am spus tuturor celor care m-au felicitat, artiştii nu lucrează cu gândul la premii, ci dorinţa lor este în primul rând să dea viaţă lucrărilor. Recunoaşterea acestei „vieţi” în lucrările lor este răsplata supremă pe care o pot primi. Desigur că uneori această recunoaştere se manifestă şi prin premii, diplome, distincţii etc. Ele nu depind de artist, el doar le primeşte. Din această cauză, eu consider că de cele mai multe ori premiul este un fel de „noroc”. De data asta l-am primit eu, sunt pentru a treia oară nominalizat la acest premiu. Şi, ca orice „noroc”, el mi-a adus câteva clipe de bucurie pe care le-am împărtăşit cu lucrările şi cu prietenii mei.

Sunt un om creativ, mi-am manifestat acest dar încă din adolescenţă – la 18 ani mi-am deschis prima expoziţie personală, dar desigur că abia după absolvirea cursurilor universitare, la 30 de ani, am descoperit temele mari ale artei. În centrul lor stă „Omul”. Nu-mi dau seama cum de-am ajuns la aceste teme care ţin de existenţa omului, dar ştiu că pornind pe acest drum mi-am descoperit adevărata identitate ca om şi ca artist. Lucrările mele se nasc din acele „revelaţii” pe care le trăiesc cercetând omul şi existenţa lui, o temă care are trecut, prezent, viitor, este continuă, aşa cum este creaţia.

– Având în vedere opera ta, nu ştiu dacă eşti genul de creator împăcat cu sine sau veşnic tulburat de nelinişti. Aşadar, cum eşti de fapt? Te întreb pentru că mulţi artişti, ajunşi la maturitate, capătă acea serenitate a vârstei, care se manifestă printr-o distanţare de toate vanităţile vieţii. Cu alte cuvinte, ai atins acel grad de linişte, sau ai rămas tot un „adolescent” curios?

– Sunt ca „Omul” a cărui existenţă o studiez, el este modelul meu, iar eu parcă interpretez rolul lui. Din cauza asta par mai tot timpul (ne)liniştit. Mă despart greu de existenţa personajelor mele – chiar şi în vise continuă să existe. Ele mă construiesc, mă transfigurează într-un alt om, mai creativ, mai încrezător. Doar aşa pot intra în atelier să încep lucrarea, când personajele mele m-au modelat „după chipul şi asemănarea lor”. Le simt în mine vii, puternice, luminoase. Lucrez până când omul modelat de mine se suprapune cu cel din interiorul meu. Atunci ştiu că am salvat o clipă din existenţa omului şi pentru scurt timp sunt liniştit.

Nu mi-am schimbat felul de a vedea lumea şi de a o transfigura prin creaţie la vârsta aceasta (68 de ani). Poate mă emoţionez mai tare decât la anii tinereţii, dar, în aceeaşi măsură, mă înflăcărez fără prudenţă pentru visele de acum.

„Serenitatea” este pentru mine un cuvânt cu un sens periculos precum sunetul şarpelui cu clopoţei. Parcă mă cheamă la umbră, la contemplare şi nostalgii. Nu mă pot aşeza la umbră, iubesc lumina, privesc lumea, linia orizontului şi uneori, cu o bucurie neexplicabilă, dincolo de el.

– Cât de importantă crezi că mai este pentru arta contemporană virtuozitatea tehnică, ceea ce odată numeam „măiestrie”? Care este percepţia ta asupra fenomenului vizual contemporan? Te întreb asta pentru că ai şi o importantă experienţă la catedră, în una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ artistic de la noi.

– Dragă Cătălin, eu aş separa cele două noţiuni, virtuozitate şi măiestrie, pentru a încerca să fiu mai explicit. Se ştie că sculptura se făcea cu multă muncă şi implica o cunoaştere a unor tehnologii specifice. Se lucra manual cu ciocan, şpiţ, daltă şi alte instrumente, unele caracteristice doar unor anumite perioade istorice. Prin secolul al XX-lea au apărut sculele electrice, abrazivele, maşinile de tăiat, de găurit, şlefuit etc. Au uşurat mult munca artiştilor, dar lucrările astfel executate au avut o expresie diferită faţă de lucrările realizate în tehnicile tradiţionale. Tehnicizarea în sculptură creează un fel de virtuozitate în sine, dăunătoare pentru că alungă artistul, singurul care poate păstra aura lucrării. Desigur că în mulţimea de opere cu acest aspect sunt şi unele în care sculptorul a reuşit să păstreze expresia, conţinutul, aura neschimbate. Asta aş numi eu „măiestrie”. Sunt acele lucrări în care descopăr şi pe artist, personalitatea lui, talentul, emoţiile creatoare.

Sunt contemporan cu multitudinea acestor expresii ale artei. Chiar dacă la începutul drumului meu în sculptură mi-am însuşit tehnicile clasice, pe parcurs am învăţat multe din noile tehnici şi am lucrat cu alte materiale decât cele tradiţionale. Încerc să mă adaptez acestor provocări, conştient fiind că doar aşa pot înţelege rolul artistului şi al operei astăzi.

Pot să-ţi mărturisesc că sunt un mare consumator de artă contemporană pentru că ea mă pune în legătură cu lumea în care trăiesc, cu artiştii care o creează. Cunoaşterea aceasta a lumii prin artă este una dintre cele mai frumoase călătorii. Este o altfel de existenţă.