Este un loc comun faptul că istoria nu reţine decât evenimente şi personalităţi pentru că ele sunt cele care îi imprimă cursul. În ceea ce priveşte destinul personalităţilor, atunci când este vorba de un creator, opera este elementul prioritar de studiu. S-a încetăţenit ideea că segmentul biografic devine interesant la un creator doar în măsura în care poate justifica opera. Cu toate acestea, cred că şi istoria „mică”, a faptului banal de viaţă cotidiană îşi are rolul ei în conturarea unei imagini cât mai clare asupra sa.

În acest sens, deşi despre Ion Ţuculescu au apărut, de-a lungul anilor, nenumărate mărturisiri, este utilă orice informaţie directă venită din partea celor care l-au cunoscut. Cu atât mai importante sunt depoziţiile unor buni prieteni, cum a fost şi cazul medicului Sandu A. Sturdza, cercetător la Institutul Dr. I. Cantacuzino din Bucureşti, personalitate ştiinţifică de mare anvergură.

Prietenia lor a început în anul 1928, când cei doi erau studenţi în anul I al Facultăţii de Ştiinţe Naturale din Bucureşti. Locul de întâlnire era fosta casă a bunicului doctorului Sturdza, de pe strada Pictor A. Verona, vizavi de cinematograful Patria, unde acesta îşi amenajase un apartament în fostele camere ale servitorilor, restul casei fiind închiriată. Aici, „Jenică Ţuculescu venea zilnic. Se întâmpla să mănânce la mine. Mă anunţa zicând «vin la o conopidă». Pe vremea acea, cel mai ieftin zarzavat, mi se dădea zilnic”. Aceste întâlniri frecvente le-a cimentat prietenia într-atât încât atunci când Sandu Sturdza a renunţat, în anul II, la Biologie, înscriindu-se la Medicină, Ţuculescu s-a înscris şi el la Medicină, urmând ambele facultăţi în paralel. Asta şi explică de ce a terminat Medicina atât de târziu.

Este perioada în care, conform aceloraşi mărturisiri, cei doi peteceau mult timp împreună, mergând la expoziţii, concerte, operă şi chiar în vacanţe. Ani la rând au fost în Staţiunea Zoologică din Sinaia, unde dormeau în aceeaşi cameră. „Director era un bătrân savant, profesorul de zoologie Bâznoşanu, o bunătate de om. Pe discipolii săi, asistenţi la Universitatea din Bucureşti, îi îndrepta spre studiul faunei frunzarului de pădure. L-a angajat şi pe Jenică în asemenea lucrări. Eu mă băgasem pe studiul comportării furnicilor roşii de pădure când sunt puse pe o suprafaţă rotativă”.

În vara lui 1929, Ţuculescu, Sturdza şi un alt coleg de facultate, Postelnicescu, au stabilit să străbată pe jos litoralul românesc. Ideea a fost a doctorului Sturdza pentru că „eu eram obişnuit, din Germania, unde am copilărit cu fraţii mei şi cu tata, să fac mereu excursii: când pe jos, când cu bicicleta, întotdeauna cu mijloace băneşti puţine”. Pentru a nu fi speculată ulterior ideea acestei excursii dobrogene, doctorul Sturdza îi mărturiseşte într-o scrisoare din 22 iulie 1999, artistei Eugenia Iftode (1915-2005), devotată prietenă şi fidelă admiratoare a creaţiei ţuculesciene, că singurul motiv care a generat acest impuls de a străbate pe jos litoralul de la Constanţa până la Balcic a fost dorinţa de aventură a tinereţii. Era o zonă aproape de Bucureşti, pitorească şi accesibilă buzunarelor unor studenţi fără prea mulţi bani. „Nu a fost nimic deosebit şi vă rog să nu căutaţi în mod artificial un motiv profund şi filozofic care ne-ar fi ghidat”, subliniază în continuare autorul epistolei. Administratorul finanţelor comune a fost împuternicit Sandu Sturdza, fiind cel mai chibzuit dintre ei.

Deşi au avut un aparat de fotografiat, din păcate, doar şapte fotografii au reuşit să ajungă până la noi. Prima îi înfăţişează pe cei trei aşezaţi pe digul din Constanţa. Toţi trei sunt cu cămăşi albe şi cravată. Cei doi poartă şepci, doar Ţuculescu are pălărie albă cu boruri late.

Următoarea escală o fac la Mangiapunar, vechea denumire a Costineştiului. Sătuc de pescari, Mangiapunarul era deja, la sfârşitul anilor ‘20, un loc monden, a cărui faimă, deşi nu rivaliza cu Balcicul, făcea să fie frecventat de tinerii din protipendada bucureşteană. O altă fotografie îi surprinde pe cei trei, la malul mării, într-un grup de pescari la care au stat câteva zile. Pescuind împreună cu ei, Ţuculescu s-a adaptat cel mai bine, fascinat fiind de diversitatea speciilor găsite în năvoadele acestora. Entuziast, le-a cumpărat acestora alcool pentru a-i conserva peştii pe care promitea că-i va recupera la întoarcere, ceea ce nu s-a întâmplat, iar alcoolul a fost probabil un bun prilej de chef pentru pescari. Drumul spre Mangalia îl fac, măcar parţial, cu o căruţă. Postelnicescu şi Ţuculescu sunt în căruţă alături de ţăranul care mâna caii, iar Sturdza merge pe lângă ei.

După un scurt popas la Mangalia, unde va reveni atât de des ca să picteze, următoarea fotografie îi imortalizează la Bazargic, în grădina centrală a oraşului. Ţinuta elegantă de la început este demult abandonată, fiind înlocuită cu tricouri, iar costumele, impecabile iniţial, sunt tot mai şifonate.

Finalul acestui periplu estival este Balcicul, care în 1929 începuse să fie o destinaţie căutată de artişti. Abia peste câţiva ani însă notorietatea acestui loc privilegiat va ajunge la apogeu, când Regina îşi va stabili aici reşedinţa de vară, urmată fiind de lumea mondenă bucureşteană. Impresionat de farmecul, de inefabilele variaţii ale luminii, Ţuculescu va reveni la Balcic, peste aproape un deceniu, în 1938, în ajunul primei sale expoziţii personale. Atunci va lucra aici o perioadă mai lungă, realizând un întreg ciclu de acuarele aflate azi în colecţia Muzeului de Artă din Craiova, cel mai important depozitar al operei sale.

Ultimul document fotografic al acestei expediţii îi înfăţişează pe cei trei aşezaţi la o masă pe terasa uneia din pitoreştile cafenele ale locului. Aceste fotografii constituie documente inedite ce „mărturisesc” despre o perioadă mai puţin cunoscută din existenţa artistului, completându-i biografia, în timp ce scrisorile doctorului Sandu A. Sturdza schiţează, prin mărturisirile pe care acesta le face, un interesant şi credibil portret spiritual al pictorului la vârsta de nouăsprezece ani.