Cristian-Robert Velescu este de multă vreme unul dintre cei mai respectaţi şi reputaţi istorici de artă din România care, neîmpărtăşind complexele şi inhibiţiile locale, s-a ocupat de subiecte cu miză universală, având o vastă expertiză în opera lui Constantin Brâncuşi şi în domeniul Avangardei/lor istorice. Cărţile şi studiile sale: Rodin, Meunier, Brâncuşi şi cultura clasică (2016), Autour de latelier de Constantin Brancusi: chemins des modernités, chemins des avant-gardes (2015), Avant-gardes et modernités Brancusi, Duchamp, Brauner, Voronca, Tzara & comp. (2013), Victor Brauner daprčs Duchamp sau drumul pictorului către un suprarealism bine temperat (2007), Formă şi semnificaţie în arta românească modernă exemplul lui Brâncuşi (2002), Concepte ale poeticii lui Constantin Brâncuşi (1999), Brâncuşi alchimist (1996), pentru a enumera doar unele dintre ele, notorii pentru rigoarea lor intelectuală, i-au conferit un binemeritat prestigiu în cadrul breslei. De aceea, monumentalul volum, recent apărut la Editura Academiei Române, Preavangardă şi avangardă. Transformări caleidoscopice în arta începutului de secol XX. (O încercare de arheologie culturală), nu a făcut decât să stârnească şi mai mult interesul pentru acest studiu de peste 500 de pagini, care propune o perspectivă nouă asupra mişcărilor de avangardă de la începutul secolului al XX-lea. Temeiul teoretic al cărţii este acela de a demonstra argumentat faptul că, în pofida a ceea ce clamau corifeii avangardei istorice (futurişti, dadaişti, suprarealişti), afirmând că discursul lor este inedit, neavând niciun reper cultural anterior, în realitate, aceste mişcări s-au dezvoltat firesc, tocmai din asimilarea inspirată a unor fenomene şi întâmplări socio-culturale existente la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului trecut. În egală măsură, autorii textelor programatice: Marinetti, Tzara şi Breton şi-au împrumutat ideile care, reformulate, au trecut de la un manifest la altul, fără o recunoaştere a paternităţii. Analizând cu abilitate ambianţa vieţii artistice pariziene de la începutul secolului trecut, autorul identifică momente, locuri, personaje, mărturii care, datorită influenţei lor, au reuşit să construiască eşafodajul pe a cărui structură se vor defini mişcările fondatoare ale avangardei istorice.
Cu distincţia şi cu elocvenţa unui veritabil curs universitar, profesorul Velescu structurează şi clarifică raportul dintre modernitate şi avangardă, cele două concepte care au dominat prima jumătate a secolului al XX-lea, demonstrând că ceea ce le deosebeşte este tipul de raportare al acestora la fenomenul tradiţiei. În acelaşi context, la fel de importante sunt şi clarificările în legătură cu pre- şi protoavangarda sau privitoare la modul în care ideile novatoare ale epocii au circulat de la o mişcare la alta, într-un flux cu transformări caleidoscopice.
Volumul este structurat în patru capitole: Evoluţii avangardiste aurorale. Appolinaire, Marinetti, Hugo Ball, Tzara & co., La izvoarele avangardei: LAbbaye de Créteil, Ilustraţii, Futurismul abaţial, însoţit de o amplă Bibliografie şi un necesar Indice de nume, unele dintre aceste capitole putând să constituie câte un studiu în sine. După cum este enunţat încă din titlu, primul şi cel mai consistent capitol (peste 300 de pagini), cu numeroase subcapitole, aduce în discuţie contribuţia personalităţilor artistice care au marcat apariţia şi dezvoltarea avangardei, insistând pe cea a poetului Guillaume Appolinaire, pe care cercetătorul îl consideră, argumentat, cel care, înaintea celorlalţi, a intuit şi promovat noua vibraţie culturală europeană, motiv pentru care Francis Picabia afirma: Dacă nu murea de timpuriu, Appolinaire ar fi fost cu siguranţă Dada, aşa cum Duchamp, cum eu însumi am fost.
Analizând în detaliu manifestele celor trei corifei ai avangardei istorice, autorul observă cu subtilitate similitudinea conceptelor pe care aceştia le-au prezentat drept radicale, în sensul ruperii de trecut, de tradiţie şi novatoare ca propunere în peisajul cultural al epocii.
Cel de-al doilea capitol este un inedit proiect de arheologie asupra germenilor care au stimulat mişcările avangardiste, în mod punctual Futurismul. Cercetarea este dedicată mişcării iniţiată în 1906 la Abaţia din Créteil, o grupare eterogenă de tip falansterian la care a asistat şi Filippo Tommaso Marinetti, dar şi sculptorul Constantin Brâncuşi. Viitorul corifeu al Futurismului a ştiut să fructifice experienţa dobândită aici, pentru a-şi crea propria ideologie. În ceea ce-l priveşte pe Tristan Tzara însă, cred că trebuie reconsiderate sursele de inspiraţie, adică cele futuriste, în sensul că am putea să îi adăugăm şi mişcarea, tot de tip falansterian, de la Monte Verita, de lângă Ascona. Încă de la jumătatea secolului al XIX-lea aici se instalase o comunitate de artişti, scriitori, filozofi, fizicieni, intelectuali cu idei liberale sau chiar anarhişti care promovau teoria haosului fertil, intens gustată şi de dadaişti. Iar dacă atitudinea culturală a celor de la Créteil îşi trăgea seva din concepţiile filozofice ale lui Nietzsche şi Bergson, activismul promovat de rezidenţii sau vizitatorii de la Monte Verita îşi găsesc, în bună măsură, ideologia în filozofia lui Carl Jung, în scrierile lui Hermann Hesse, Erich Maria Remarque, dar şi în creaţia vizuală sau scenică a multor artişti care vor împărtăşi, ulterior, şi experienţa dadaistă. O aprofundare a cercetării şi în această direcţie, cred că va completa fericit studiul atât de original al profesorului Velescu.
Analiza filologică a manifestelor fondatoare este, aşa cum am fost obişnuiţi din studiile sale anterioare, o rafinată punere în discuţie, dar şi în context, a fiecărui text în parte, cu detalii şi accente care să ofere o perspectivă nouă asupra momentului/lor, fără însă ca aceasta să pară ostentativă. Dimpotrivă, autorul lasă cititorului impresia că singur a ajuns la aceste concluzii şi că el nu a făcut decât să prezinte, cât mai neutru, personalităţi sau întâmplări mai puţin cunoscute.
În pofida unui anume didacticism, asumat datorită complexităţii subiectului care, dacă nu ar fi fost acompaniat de claritatea expunerii, ar fi fost dificil de urmărit chiar şi de către cititorii din zona de nişă, Cristian-Robert Velescu reuşeşte să realizeze o cercetare de valoare academică, scrisă însă într-un tipar stilistic colocvial, accesibil unui public larg. Sunt convins că un demers de o asemenea anvergură, dacă ar fi tradus într-o limbă de circulaţie internaţională, ar stârni interesul specialiştilor din întreaga lume, dar, până atunci, cartea sa rămâne cel mai important studiu de pofil de la noi.