S-a vorbit mult în anul care tocmai a trecut despre participarea lui Eugen Raportoru la Bienala de Artă de la Veneţia cu proiectul „Răpirea din serai”, eveniment comisionat de Institutul European pentru Artă şi Cultură Rromă (ERIAC) şi care a stârnit un interes aparte. A fost primul solo-show realizat de un artist în seria expoziţiilor colaterale rrome de la Bienală, iar originalitatea proiectului său se baza pe o istorie personală: reconstituirea camerei copilăriei, concepută într-un discurs vizual interactiv. Chiar şi înaintea acestei recente notorietăţi, Eugen Raportoru era deja un nume bine cunoscut în peisajul artistic românesc. De aceea ar fi o limitare nepotrivită să-i evaluăm producţia vizuală doar prin prisma unei singure manifestări, oricât de prestigioasă ar fi fost ea.

Consistenţa artei sale provine, pe de o parte, dintr-un control asupra limbajelor încă neepuizate ale picturii româneşti din perioada interbelică, iar pe de altă parte, din deconstrucţia timpului prezent, a cărui frescă saturată de şabloanele globalismului lucid ne este prezentată într-o perspectivă încărcată de emotivitate. Despre acest segment important al creaţiei sale este vorba şi în expoziţia Raportoru 23, de la Muzeul Judeţean „Alexandru Ştefulescu”, din Târgu Jiu. Este un proiect integral construit pe discursul său pictural cu multe piese de mari dimensiuni, parte dintre ele inedite, concepute în vederea realizării acestui prim eveniment al său în Târgu Jiu. Tema nouă a expunerii o reprezintă peisajul veneţian, sursă de inspiraţie a multor pictori români din toate perioadele. Nu este eludată nici abordarea estetică cu caracter identitar, specifică preocupărilor sale, Eugen Raportoru fiind astăzi considerat unul dintre cei mai vizibili artişti de etnie rromă, la nivel internaţional.

Creaţia sa curentă prezintă imaginea unui spaţiu figurativ dinamic, aproape convenţional, desprins de sincretismul ce caracterizează lumea contemporană. Pictorul mizează pe aprofundarea realismului, în descendenţa unui viguros filon interbelic, pe care îl forţează tot mai des până la abstractizare. În pofida acestor complicităţi estetice asumate cu pictura românească de factură tradiţională, el reuşeşte să îşi construiască o identitate aparte, peisajele şi compoziţiile sale refuzând orice dimensiune strict documentară. Acestea sunt de fapt expresii ale unor trăiri personale, camuflate în spatele unor stări de spirit universal valabile. Imaginile blurate, care generează o descompunere a formei, păstrează totuşi referinţele esenţiale ale unui prototip arhitectural sau etnic, care îi particularizează demersul, definindu-l nu doar ca expresie, dar şi ca mesaj. Nu este însă vorba de o „reţetă” care, îndelung frecventată, să videze discursul de trăirea autentică, bazându-se pe dexteritatea unui şablon. Lucrările conţin în mod explicit încărcătura emoţională a autorului, funcţionând totodată şi ca o imagine iconică a unei melancolii interiorizate, dar care se reflectă şi ca o stare de natură general umană. Pictura lui are tonalităţi grave, materialitatea ei este densă şi marcată de o anumită atmosferă care îşi găseşte suportul în structura solidă a compoziţiei. Piesele sale se definesc, în acest cadru, cu o irepresibilă energie, într-un discurs spontan, demonstrând un exerciţiu de libertate, dar şi de asumare a unor valori clasice. Este o formă reuşită de extindere a limitelor limbajului pictural, care nu duce la fragilizarea acestuia, ci dimpotrivă, contribuie la consolidarea lui. Arta sa, motivată de memoria afectivă, provoacă tensiuni, tălmăcind adâncurile pasionale ale unui suflet neaşezat în matcă. Artistul are intuiţia perfectă de a găsi centrul de forţă al tabloului, surprinzând totodată detalii revelatoare din câteva tuşe sigure, aşternute cu dezinvoltură. Este o manualitate venită nu doar din instinct, ci dintr-o stăpânire perfectă a tehnicii, pe care doar o muncă asiduă în faţa şevaletului o poate conferi. Compoziţiile sale se disting printr-o paletă cromatică dominată de griuri, în care negrul echilibrat cu accente de roşu susţine o seducătoare atmosferă crepusculară, devenită în timp o amprentă a întregii sale creaţii.

Prezenţa tot mai accentuată a temelor cu caracter identitar ale comunităţii din care provine este asumată în limitele unui discurs care caută să promoveze, în mod prioritar, valoarea estetică şi nicidecum pe cea socială/ etnică. În acest sens, consider că mărturia sa este relevantă: „Sunt rrom şi universul rrom se regăseşte în mine şi în lucrările mele. Dar tuşa mea şi percepţia publicului sunt universale”. Artistul nu încearcă să surprindă neapărat atmosfera, sau momentul, ci mai degrabă starea lui interioară, folosind compoziţia ori peisajul doar ca pretext pentru afirmarea propriilor trăiri. Conţinând o puternică notă afectivă şi implicit autobiografică, tematica operei sale picturale poate fi considerată un omagiu adus unui timp aparent trecut, care însă, după propriile-i afirmaţii, este un timp prezent, acela pe care îl trăieşte artistul: „Cred că nu trebuie să aduc elemente din era pe care o trăim, din perioada pe care o trăiesc, ca să fiu contemporan. Contemporan sunt prin simplul fapt că exist”.

Toate lucrările sale, indiferent de tehnica în care au fost concepute, impun o lectură în grilă narativ-psihologică. Mai ales pictura, care, copleşită de cantitatea ofertei iconografice, se concentrează asupra unui subiect în care regăsim drama moştenită şi trăită de artist. Este surprinzător ce dominantă capătă interpretarea operei lui Eugen Raportoru, atunci când este privită prin grila originii sale rrome. Spun asta pentru că, indiferent de perioadă, manieră, sau temă, arta sa conţine o încărcătură dramatică, exprimată într-un limbaj plastic pe care l-am putea asimila „noului expresionism sălbatic”. Tragedia istoriei unei etnii întregi pare că s-a îmbibat în opera sa, fără ca artistul să caute conştient acest efect. Suprafaţa lucrărilor este brăzdată de tuşe brutale, care parcă schilodesc compoziţia, indiferent de temă şi îi conferă o tensiune acută, prin intermediul unei palete cromatice relativ restrânse. Ea se insinuează ca o magmă venită din adâncul istoriei, infiltrându-se, tăcut, în toate interstiţiile sufletului.

Din această perspectivă, putem considera că Eugen Raportoru nu este un simplu martor, ci un mărturisitor al epocii sale. El face radiografia unei lumi în care „contemporaneitatea” este o formă de asumare subiectivă a timpului. Resimt aici şi o formă de revoltă a unui artist ce nu îşi doreşte să intre în tiparele tot mai constrângătoare ale „prezentului”, impuse pe alte criterii decât cele estetice, sigurele pe care şi le asumă şi respectă. Opera lui Eugen Raportoru are rigoare, armonie, echilibru, atmosferă, respirând, în acelaşi timp, o deplină libertate funciară.