Proiectul „Timişoara – capitală a culturii europene 2023” a debutat încă din 2022 cu câteva manifestări artistice importante. Expoziţia „Paul Neagu. O retrospectivă” este relevantă, în acest sens, pentru că readuce în prim-plan imaginea unuia dintre cei mai importanţi artişti internaţionali născuţi în România. Construită pe un alt tip de discurs, foarte interesantă prin oferta sa curatorială a fost şi manifestarea Simetric, niciodată identic, pe care a propus-o Diana Marincu la sediul „Art Encounters”. Proiectul reuneşte lucrările a două artiste din generaţii diferite, Ioana Bătrânu (n. 1960), Adela Giurgiu (n. 1990) şi, în simetrie, două filme ale binecunoscutei regizoare belgiene Agnčs Varda (1928-2019). Titlul şi totodată conceptul expoziţiei a fost inspirat de unul dintre aceste filme, respectiv, documentarul Les dites cariatides. Realizat în 1984, acesta prezintă o serie de cariatide ce decorează faţadele unor clădiri pariziene de secol al XIX-lea şi care, fiind dispuse în simetrie, deşi seamănă mult între ele, nu sunt niciodată identice. Pornind de la această premisă, Diana Marincu îşi dezvoltă discursul curatorial printr-un parcurs ce conjugă simetric lucrările celor două artiste cu suportul cinematografic al lui Agnčs Varda.

Ioana Bătrânu, absolventă a Liceului de Artă din Craiova, este un nume cunoscut nu doar în peisajul artistic de la noi. Ea a debutat la jumătatea anilor ‘80, în perioada comunistă reuşind să se impună cu unul dintre cele mai originale şi puternice concepte vizuale din epocă. Expoziţia sa realizată în 2007 la Galeria Etaj ľ de la Teatrul Naţional din Bucureşti a fost pentru mine, şi pentru mulţi alţii, un moment impresionant, al cărui impact mi-a rămas la fel de proaspăt în amintire, relevându-mi forţa creaţiei sale. Actuala propunere curatorială a reţinut o interesantă selecţie din serii precum Interioarele melancolice, Fecioarele, Grădinile închise, Păpuşile care, din perspectivă cronologică, aparţin ultimilor 25 de ani, fiind realizate în intervalul următor debutului. Există însă o imperturbabilă continuitate în tot ceea ce a făcut Ioana Bătrânu, indiferent de perioadă. Este adevărat faptul că, în ceea ce mă priveşte, tipul de percepţie s-a schimbat în ani. Dacă înainte de momentul 1989 rezonam la zbuciumul mocnit al revoltei împotriva unui sistem totalitar şi corupt, acum, privindu-i piesele, împărtăşesc aceeaşi tensiune interioară, acelaşi sentiment de nelinişte şi revoltă, fără a mai identifica însă, cu aceeaşi claritate, subiectul. Artista păstrează maniera de expresie realistă, cu tuşe puternice, cu un desen mai puţin incisiv, diluat într-o paletă cromatică unde ocrurile cu accente de roşu carmin au preluat hegemonia. Şi la nivel tematic putem găsi numeroase similitudini, dacă ne referim la subiecte precum grădinile, interioarele şi, mai nou, seria fecioarelor sau a păpuşilor. Angoasele au persistat în timp, cu unele nuanţări, cu inerentele repoziţionări sociale şi ideologice, la fel de discret şi, totuşi, explicit prezentate în lucrările sale. Ciclurile Fecioarele nebune, Fecioarele înţelepte, seria Păpuşilor care provoacă o stare de nelinişte, venind parcă dintr-un thriller, sau acel interior melancolic în care avem imaginea unui coridor de bloc (sau poate de puşcărie) cu bordură verde – încă des întâlnită la noi, îi definesc, în continuare, parcursul la fel de proaspăt şi autentic. Toate aceste figuri sau interioare au un lirism amar, produc o răvăşire lăuntrică pronunţată, generând o tensiune intensă, unde subiectivitatea artistei ocupă un loc determinant. Este tot o formă de artă angajată, care are însă generozitatea de a nu limita imaginaţia spectatorului la un anume subiect, ci de a induce o stare, astfel încât privitorul să simtă impulsul de a-şi genera propria poveste. Chiar şi acele interioare care propun spaţii somptuoase, aristocratice sau muzeale conţin o subversivă conotaţie socială, în sensul că surprind o lume al cărei magnetism îi impresionează pe cei crescuţi la bloc, în spaţiile aglomerate, aproape carcerale, cu bordură verde. Aşa cum o făcea şi în anii ‘80, actualul demers vizual este unul preponderent de natură interioară, nu lipsit de accente sociale, care au rămas sursa neliniştilor ei şi o intensă provocare.

În ceea ce o priveşte pe Adela Giurgiu, ea împărtăşeşte aceeaşi apetenţă pentru pictura de calitate, construindu-şi parcursul din perspectiva vârstei sale şi a experienţei acumulate, dar mai ales a unei sensibilităţi proprie generaţiei pe care o reprezintă. Asemenea Ioanei Bătrânu, şi ea este o artistă solitară, care îşi hrăneşte universul cu teme derivate din spaţiul ideilor care frământă acest prim sfert de secol, cum este cea a timpului, a umbrei, interesanta relaţie cu teatrul de umbre indonezian, Wayang, sau a singurătăţii. Compoziţiile ei sunt invadate de personaje, luând în considerare şi autoportretele, care în marea lor majoritate nu au chip, sunt anonime, accentuând astfel sentimentul alienării contemporane. Ciclurile prezentate acum You and your shadow, Lost but found, Apparition sunt relevante datorită modului novator în care artista conjugă un bagaj cultural şi afectiv pentru a ne livra imagini, mesaje ale gândurilor sale despre locul şi rolul omului în lume. Adela Giurgiu preferă suprafeţele mici care îi oferă şansa unei intimităţi, a unui dialog mai cald cu privitorul pe care îl implică astfel într-o generoasă complicitate. Este un tip de relaţionare practicată de tineri, ei fiind deschişi către comunicare în dorinţa de a-şi clarifica astfel propriile nedumeriri şi nelinişti. În acest mod, ea se evidenţiază între artistele prezente în expoziţie, fiind singura care abordează, din această perspectivă, raportul dintre autor şi receptor.

Personalitate de o impresionantă consistenţă artistică, Agnčs Varda este prezentă cu două filme, Les dites cariatides şi Ulysse. Acestea punctează traseul expoziţional, coagulând în jurul lor discursul pictural, fiind imaginate ca nişte structuri de sprijin pe care se construieşte demersul curatorial. Ele au rolul de raisonneur al conceptului pentru că reuşesc să concentreze relaţia dintre realitate şi transpunerea artistică a acesteia.

Expoziţia Simetric, niciodată identic reprezintă un demers curatorial temeinic gândit pentru a face cât mai coerentă ideea pe care Diana Marincu a urmărit-o, aceea a percepţiei şi a memoriei, coordonate ale unui univers nostalgic, empatic, profund, mereu actual, iar creaţiile celor trei artiste selectate îi susţin în mod exemplar demonstraţia curatorială. Din această perspectivă, proiectul Dianei Marincu poate fi considerat o expoziţie de autor.