Cu Marcel mă certam cel mai frumos. Mircea era ironic, Sorin – coleric, Rusu – orgolios, doar Marcel bombănea întotdeauna împăciuitor şi până scotea un cuvânt uitam din ce ne-am luat, de parcă ar fi fost ardelean şi nu oltean de Băileşti. Adevărul e că nici nu prea aveam pe ce să ne certăm. Cel mai des era pe artă, că doar atâta aveam. Fete… erau şi ele câte erau şi oricum Marcel ne bătea pe toţi de la o poştă şi nu era subiectul nostru preferat, deşi la douăzeci de ani... Mai aveam uneori „probleme” cu băutura, dar nici pe asta nu ne-am certat niciodată. Oricum, era puţină şi proastă pe vremea aia şi tot Marcel era şeful, pentru că mai primea câte o damigeană de zaibăr din via lui taică-su, de la Băileşti. Dacă era iarnă, beam la el în atelier pentru că avea „morături”, le punea sigur şi aşa ne „ciupeam” mai greu. Mâncarea, câtă era, o păstram pentru vernisaje, unde ne ghiftuiam. Cel mai adesea luam peşte oceanic uscat şi sărat, de nu puteai să îl mănânci fără vin. Când şi-a deschis prima expoziţie, în centru, la Galeria „Arta”, Marcel s-a primenit în costum, probabil ăla de la nuntă, şi arăta de parcă era împăiat. Tot aşa l-am văzut şi acum când a plecat. Îmi venea să şi râd, ştiam că nu era el, cred că şi lui îi venea să râdă. Mi-am adus aminte şi de o poveste a noastră, teribil de hazlie, despre taică-său care, în mijlocul zilei, aţipise în prispă şi când l-a întrebat, pe tonul lor specific băşcălios: „Ce faci, bă?”, taică-său, spontan, i-a răspuns ca Moromete: „Ce, bă, nu vezi, fac repetiţie!” .

Deşi tăcut din fire, spre deosebire de Ilarie, frate-său mai mare, iute la vorbă, sculptor şi el în Cluj, Marcel avea un spirit ascuţit şi o imaginaţie fabulatorie debordantă, hrănită probabil din seva locului şi poate de pasiunea sa pentru muzica bună. A şi fost baterist într-o formaţie de la Căminul cultural din Băileşti, iar mai încoace, când a mai dat de bani, şi-a cumpărat nişte tobe teribile la care cânta cu multă pasiune într-o altă formaţie, „Răscruci”.

Lucrările lui, fie că erau sculpturi, la început, şi apoi tot mai des reliefuri pictate, relevă scene epice cu un discurs în descendenţă onirică, conjugat cu un umor natural, conştient exprimat în tuşe ludic populare. Adică, spunea/ picta poveşti cu înţeles sau mai curând cu subînţeles, după care se dădeau în vânt şi scriitorii. (Goarnele Ierihonului, Icoană călare, Anunţul, Cetate în mers, Vestitorul, Doctrină în mişcare, Confruntare ş.a.). Au fost ani buni, când toţi scriitorii din Craiova, dar şi din Bucureşti, se întreceau să aibă măcar pe copertă o lucrare de-a lui. Cred că putea să-şi facă o super expoziţie doar cu lucrările folosite în cărţi. Şi aveau dreptate, pentru că era un fascinant povestitor care ştia natural să livreze sensuri fără a încorseta imaginaţia. Bineînţeles că nu era doar atât, pentru că poveştile singure nu ajung pentru a fi artist. Ele, ca să stârnească, au nevoie de un tâlc pe care nu îl poate da oricine. Şi el avea acest har, îi făcea pe toţi să înţeleagă, să îşi imagineze fiecare câte ceva, după puteri. De aia îl iubeam, şi noi, şi scriitorii, pentru că era meşter şi la dat titluri, iar ei se dau în vânt după asta. Le potrivea cum numai el ştia să o facă. O mai făcea şi I. D. Sârbu pentru ăi bătrâni. Oricum, trecuse moda titlurilor şmechere, doar Marcel o mai practica.

În plus, ceea ce ne uimea la el era capacitatea de a modela cu două mâini şi de a sintetiza forma exact în datele ei esenţiale. Avea un simţ al formei pe care nu l-am mai întâlnit decât mulţi ani după la Aurel Vlad, dar în cu totul alt tip de discurs plastic. Marcel era îndrăgostit de Renaştere, de perioada Clasică şi nu aprecia decât de gura noastră formele artistice produse ulterior. Din spiritul generaţiei ’80, căreia îi aparţinea biologic, singurele lucruri asumate, şi acestea relativ, erau spiritul ludic şi autoironia înţelese şi redate însă în reperele propriului său canon băileştean. Mai mult, s-a autoformat pentru că, din facultatea lui clujeană, în afară de tehnică, de la Spătaru învăţase doar spontaneitatea formei, dar aceasta cred că mai curând era un har pe care el îl conţinea. Aşa că esenţa universului său vizual a fost, indiferent de ceea ce făcea, un subtil melanj între sinteza spontană a formei, grefată pe o structură sufletească solidă, iubitoare de ordine şi armonie. Şi pentru a ne uimi şi irita, uneori făcea demonstraţii de artă conceptuală iniţiind o foarte frumoasă serie a „gurilor de canal” care, deşi nu mai conţineau personaje, tot reuşeau să vorbească expresiv despre existenţa noastră atunci, în comunism. La el, totul era ca o curgere naturală pentru care nu trebuia să facă nici un efort şi nici nu făcea. Spre exasperarea mea, mai ales, chiar şi pentru o expoziţie importantă, făcea lucrările în ultima clipă. În rest, toată energia lui era concentrată pe fata lui, Petra, pe care o căra cu bicicleta mai abitir decât îşi plimbă astăzi părinţii odraslele cu maşina. E de la sine înţeles că orele de „after school” erau la atelier, într-o ambianţă boem-responsabilă. Nu ştiu cum, dar el reuşea să le facă pe toate, să lucreze, să aibă grijă de copil, să facă de mâncare, să bea cu noi şi multe altele, pe care doar la tinereţe le poţi face.

Mai târziu, spre mijlocul anilor optzeci, a apărut în grupul nostru Alina, dar fiind cea mai mică dintre noi, ea era cuminte şi bună. Când ne-a arătat însă, cu timiditate, ce desenează, am rămas toţi cu gurile căscate, înţelegând de ce era preferata lui Mircia Dumitrescu. Pe cât era de mică, pe atât era de talentată, iar fragilitatea ei fizică era compensată de o uriaşă combustie interioară. Din păcate, ea a plecat prima, nici nu ştiu dacă ajunsese la vârsta răstignirii când o întâmplare stupidă a răpit-o dintre noi, chiar în ajunul plecării sale la Roma, unde avea expoziţie. Ne-a fost tare dragă tuturor. Era sora noastră cea mică. Cred că atunci am început să percepem faptul că destinul poate să fie nedrept, e doar o percepţie, pentru că destinul nu este subiectiv, el are programul lui şi puţin îi pasă de ce credem noi. Oricum, dintre noi toţi, doar Marcel se lupta cu destinul. El şi-a zămislit lumea cu cetăţi, peşti, icoane, cai, scări care nu ştii dacă urcă sau coboară, cu cavaleri care nu ştii dacă sunt buni sau răi, pentru că el înţelesese de mult că nimic nu este alb sau negru în lumea asta, că totul este efemer, motiv pentru care era atât de calm şi hâtru. Poate de aceea era şi atât de diferit. El ştia de unde vine, în timp ce noi, „copii de oraş”, pierduserăm tâlcurile vieţii, zbânţuindu-ne inconştienţi şi trufaşi în efemerul cu străluciri calpe.

Acum, că a plecat şi el, am rămas cam stingheri, doar eu şi cu Mircea.

*Această povestire conţine personaje şi fapte reale.

Personajele sunt:

Marcel Voinea (1951-2023), Sorin Novac (1953-2000), Rusu Grigorian (1950-2020), Alina Roşca (1960-1991), Mircea Novac şi subsemnatul, iar faptele s-au întâmplat aşa începând din anii ‘80 până în prezent.