Recent, am avut ocazia să revăd desenele lui Silvan Ionescu (1909-1999) în expoziţia Silvan, un portretist între literaţii, muzicienii şi actorii secolului XX, deschisă în eleganta „Sală a oglinzilor” de la Muzeul de Artă din Craiova. Manifestarea a fost prilejuită de un gest de mare generozitate făcut de Adrian-Silvan Ionescu, fiul artistului, acela de a dărui un număr de 40 de lucrări muzeului craiovean, acesta alăturându-se astfel altor două instituţii prestigioase, Muzeul Naţional Cotroceni şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, beneficiare ale unor donaţii similare. Adrian Ionescu a avut, de-a lungul întregii sale existenţe, o relaţia specială cu Oltenia natală şi cu muzeul craiovean, pe care îl vizita cu bucurie de câte ori ajungea în oraş.

Silvan Ionescu s-a născut la 30 iulie 1909 în comuna Dobrun, judeţul Romanaţi (azi Olt), iar numele se datorează faptului că s-a născut în ziua de Sf. Silvan. În 1926, fiind încă elev, la Ploieşti, debutează cu caricaturi în ziarul local pe care le semnează „Zorro”, iar un an mai târziu publică portrete într-o revistă umoristică, Să nu te superi că te’njur, a compozitorului Ionel Fernic. Urmând tradiţia familiei, în 1930 pleacă la studii în Germania, unde timp de şase ani studiază arhitectura la Technische Hochschule din Berlin-Charlottenburg, concomitent urmând şi cursuri libere la Kunstakademie. După terminarea facultăţii se întoarce acasă şi lucrează ca arhitect perioade relativ scurte de timp, după care urmează stagiul militar şi războiul. În paralel, îşi continuă creaţia artistică reuşind să-şi publice desenele în diverse periodice din epocă. După război, în 1948, se căsătoreşte cu Nicoletta Ionescu, iar în 1952 se naşte, la Craiova, fiul său, istoricul şi criticul de artă Adrian-Silvan Ionescu, care, asemenea tatălui, păstrează o relaţie afectivă cu oraşul natal şi cu Muzeul de Artă. Lucrează ca arhitect la I.C.S.O.R., unde, printre altele, elaborează planuri de sistematizare a comunei Işalniţa şi a Deltei Dunării şi tot acum îl va cunoaşte pe Tudor Arghezi, căruia îi face proiectul de restaurare a casei acestuia, de la Mărţişor. În 1956 demisionează şi se dedică artei, începând o colaborare intensă cu mai toate publicaţiile importante din epocă: România literară, Contemporanul, Secolul XX, Teatrul, Ramuri, Cronica, Tribuna ş.a. În 1964 devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi ulterior al Uniunii Arhitecţilor. Participă la numeroase expoziţii şi saloane de grafică.

În 1968 va deschide prima expoziţie personală, „Măşti şi portrete”, la galeria „Galateea”, cuvântul de deschidere fiind susţinut de Dan Hăulică, iar un an mai târziu va deschide o nouă expoziţie personală, cu portrete, la Casa Universitarilor din Craiova. Numele său devine tot mai vizibil în peisajul artistic de la noi, Silvan colaborând cu desene nu doar în presă, dar şi în numeroase cărţi. Primeşte premiul revistei Luceafărul, este decorat cu Ordinul „Meritul cultural” şi deschide mai multe expoziţii personale la galeria „Simeza” (1972, 1976), Muzeul de Artă din Cluj-Napoca (1972), Palatul culturii din Ploieşti (1976), Galeriile de artă ale Municipiului Bucureşti (1980). Lucrările sale vor fi prezente la cele mai importante expoziţii colective din ţară, dar şi din străinătate. Se stinge din viaţă la 7 septembrie 1999, dar posteritatea îi va păstra vie memoria printr-o serie de expoziţii retrospective, precum cea de la Muzeul de Artă Craiova (2006) şi, în acelaşi an, la galeria „Artis” din Bucureşti, unde cuvântul de deschidere este susţinut de Dan Hăulică. În 2011 este publicat la editura I.C.R. un elegant volum bilingv, Silvan: Potretistul/ The Portrait Artist, introducere, cronologie şi selecţia lucrărilor de Adrian-Silvan Ionescu, de unde am şi extras informaţiile biografice.

Ceea ce mi s-a părut relevant în amplul studiu bio-bibliografic al artistului întocmit cu acribia-i specifică de către Adrian-Silvan Ionescu a fost bucuria atât de naturală a lui Silvan de a cunoaşte oameni speciali care să-l îmbogăţească spiritual. Ca student se împrieteneşte cu viitorul dirijor Herbert von Karajan, cu actriţa Brigitte Helm, cu sculptorul danez Otto Pedersen, cu muzicianul Georges Boulanger (Gheorghe Pantazi) născut la Tulcea, cu Petre Ţuţea şi mulţi alţii. Cultul prieteniei apropierea sa de personalităţi ale lumii culturale a fost o trăsătură de caracter care poate să contureze un profil clar atât al omului, cât şi al artistului Silvan. Dorinţa sa organică de a vieţui, indiferent de sacrificii, într-o atmosferă cât mai bine ozonată cultural justifică ezitările criticii de artă în a-i clasifica opera într-un domeniu atât de bine focusat cum este cel al caricaturii. Ar fi o apropiere încorsetată într-un tipar impropriu, deoarece portretele sale, într-o bună majoritate, au o altă deschidere. Departe de mine gândul de a minimaliza acest gen atât de îndrăgit de public şi care a fost frecventat de atâtea nume cunoscute ale artei universale, dar şi româneşti. Dar ceea ce face Silvan greu poate fi subordonat acestei categorii, care are o amprentă specifică şi în care mesajul este, adesea, mai important decât desenul. Privită din această perspectivă, creaţia sa nu conţine decât arareori mesaje explicite, acestea fiind mai curând şarje amicale, cum sunt cele care îl surprind pe Marin Sorescu în diverse atitudini comice, pe Cik Damadian şi alţi câţiva. Din această perspectivă îngustă, am putea mai curând afirma că Silvan nu a fost un artist „implicat”, pentru că discursul său grafic urmăreşte alte exigenţe, după cum singur mărturiseşte: „Personal am considerat că nu are rost să «fotografiez» prin linie chipul unui personaj, unui model, care seamănă cu realitatea – gen numit «portret» – sau, în unele cazuri, să exagerez nasul, sau ochii, sau gura, numind în felul acesta caricatura”. Creaţia lui vizuală are conţinut un sistem de convingeri ce-i jalonează parcursul şi care, după propriile-i mărturisiri, constituie un cod estetic şi etic omogen a cărui unitate conceptuală strictă a urmat-o de-a lungul întregii sale existenţe.

După o tinereţe aflată sub semnul exigenţelor impuse de arhitectură, simte necesitatea unei desfăşurări mai libere de constrângerile iminente domeniului şi îşi focusează atenţia pe grafică, mai exact, pe portret. Atracţia lui pentru acest gen derivă din faptul că portretele sale nu sunt nişte euri imaginare, ele conţinând încărcătura de viaţă a personajelor ilustrate. Ele nu sunt tipare ale universului său imaginar sau sentimental, ci rodul unei lumi reale. Realismul psihologic, potrivit tipului de cercetare artistică pe care o face este, în fapt, o stimulare de tip gnoseologic, ceea ce incită privitorul la o atitudine activă de investigare a fiecărei lumi/ portret/ personalitate în parte şi, totodată, pe artist, la o introspecţie faţă de propria existenţă. În acest sens, putem să considerăm că parcursul său artistic, mai ales în perioada postbelică, a fost unul liniar. Asta nu înseamnă însă monoton, pentru că portretistica este o artă a variaţiei chiar şi în sens muzical, el fiind şi un recunoscut meloman.

Privită retrospectiv, creaţia sa are valenţe polifonice, personalităţile surprinse în desenele sale coagulează în ansamblu şi o imagine a propriului profil, care este acela al unui artist rafinat şi complex. Silvan a reuşit să-şi edifice universul creativ în bună armonie cu amprenta sa umană, cu firea sa, indiferent la impulsuri exterioare, cum ar fi cele politice sau de ordin material. Aceasta pentru că actul creaţiei a fost pentru el unul existenţial, asemenea tuturor celorlalte procese vitale care fac posibilă existenţa. De aceea, consider că opera sa este vie, autentică şi încărcată de un bogat material documentar, a cărui explorare este abia la început.