Noua propunere expoziţională pe care ne-o face Mircea Maurice Novac pentru spaţiul Muzeului de Artă din Craiova, Retrospektiv, reuneşte aproximativ 40 de picturi, atent selecţionate, începând cu perioada debutului său, din anii ’80, până în actualitate. Fără a-şi propune o cuprindere de tip monografic, suita de lucrări expuse acum reuşeşte să recompună imaginea unei opere construite în peste patru decenii. Majoritare în economia expoziţiei sunt lucrările recente, unele fiind realizate chiar în acest an şi expuse acum în premieră. Ideea unui asemenea tip de discurs, cu lucrări selectate din perioadele sale anterioare şi puse în dialog cu pictura sa actuală, deşi este o preocupare mai veche a artistului, a fost materializată pentru prima dată într-o expoziţie făcută în 2021 la Muzeul de Artă din Iaşi.

Continuarea proiectului este, aşa cum mărturisea autorul, o avidă curiozitate de a-şi revizita propria operă, în paralel cu pictura sa actuală şi de a descoperi că, într-un ecart de timp important, fibra ascunsă a creaţiei sale a rămas neschimbată. Toate etapele parcurse, care la nivel formal par destul de diferite, nu au însemnat decât o explorare în profunzime, o diversificare a unui univers ale cărui amprente cromozomiale pot fi identificate încă de la debut. Acesta s-a întâmplat la începutul anilor ‘80, când tânărul absolvent de „belle arte” revine în Craiova, unde era repartizat la Muzeul Olteniei, şi după o scurtă experienţă ca „salariat” îşi dă demisia devenind liber profesionist. Având în vedere situaţia sa financiară destul de precară, dar mai ales acea perioadă atât de dificilă din perspectivă politică, când liber profesioniştii erau marginalizaţi, el optează să picteze în manieră neoexpresionistă, o formulă plastică împărtăşită de mulţi colegi de generaţie, dar nu şi de autorităţile comuniste. Este perioada când îşi exersează paleta cromatică căutând armonii şi raporturi inedite, în acord cu neliniştile personale, dar şi sub presiunea unei tensiuni sociale tot mai accentuate, impusă de un regim dictatorial.

Peisajul social şi implicit cel artistic vor începe să se limpezească în România, după 1989, când artistul decide să emigreze în Olanda, ulterior în Belgia, unde, sub o anume presiune a pieţei de artă, îşi recentrează discursul. Contactul cu pictura flamandă îl provoacă, generând o experienţă importantă, pe care reuşeşte să o asimileze dându-i o puternică tuşă personală. Asumarea unei reprezentări realiste a imaginii a fost facilitată de propria dotare, conjugată cu o gândire artistică întotdeauna atentă la conjunctură. Este un drum care, atât estetic, cât şi la nivel formal, va persista ca un reper structural al universului său creativ, deşi el începe să se diversifice doar după numai câţiva ani. Însă artistul rămâne fidel unui anume tip de realism, pe care îl numeşte „hiperrealism cu tentă suprarealistă” şi care, din perspectivă comercială, îi aduce cele mai multe succese. Cu toate acestea, Mircea Novac nu a fost niciodată un căutător al succesului facil, ci, dimpotrivă, el a luptat în primul rând cu sine şi chiar cu publicul său, pentru o mai profundă asumare a actului de creaţie.

Obiceiul de a se aşeza comod într-o formulă de succes i-a repugnat întotdeauna, motiv pentru care prin 2004-2005 tatonează deja noi forme de expresie picturală care să fie în acord nu atât cu timpul, cât mai ales cu propriile sale exigenţe. Deşi întotdeauna a păstrat un ochi foarte atent spre direcţiile de evoluţie ale artei actuale, el a căutat să îşi manifeste „independenţa” sau, mai curând, să le integreze propriei sale personalităţi. Aşa cum s-a întâmplat cu modernismul anilor ‘20, care a provocat o delimitare de excesele avangardei începutului de secol al XX-lea, Mircea Novac îşi construieşte discursul pe coordonatele solide ale tradiţiei. Dezvoltările sale plastice, respectând întotdeauna norma, au rămas receptive doar la ceea ce el a considerat că îi este propriu şi poate fi asumat din evoluţia artei recente. Şi în acest sens, deşi manifestă o atitudine foarte implicată în viaţa cotidiană, în evenimentele pe care le trăieşte alături de întreaga societate, lucrările sale nu sunt o reflexie explicită a acestora. Ele sunt propuneri compoziţionale cu un filon epic transfigurat prin filtrul propriei sensibilităţi, în sensul unor adevăruri, stări, racile generale ale societăţii. Nu este singurul artist român care are o astfel de abordare şi care refuză uniforma uneori indusă a artei contemporane ce, eludând personalitatea artistului, promovează tipare stereotipe exterioare normelor estetice, destul de asemănătoare cu cele practicate în timpul regimurilor dictatoriale din prima jumătate a secolului trecut.

Imaginile sale încep să prindă un alt contur odată cu ciclul „Paşii Ioanei” care, dincolo de contextul biografic, este poate momentul când artistul percepe nu atât nevoia unei schimbări, cât a unei tot mai nuanţate aşezări în câmpul picturii. De aceea el păstrează în mod asumat motivul/ personajul central al fiecărei lucrări în manieră realistă, dezvoltând în jurul acestuia vaste suprafeţe, aproape abstracte, în care poate să se desfăşoare neîncorsetat de poveste. Materia colorată devine mai vâscoasă şi aceste melanjuri de pastă consistentă, prin ştergeri şi aşterneri ulterioare de laviuri, creează transparenţe, generând un univers oniric, misterios, cu tensiuni şi zone de calmă respiraţie.

Deşi aflat la vârsta la care majoritatea artiştilor se aşază confortabil în propriile formule, Mircea Novac optează pentru neliniştea căutărilor unor noi perspective asupra discursului său pictural. Aşa a debutat această nouă etapă de cercetare, unde intervenţiile pe fotografie şi colajul pictural îi remodelează universul. Asemenea reînnoiri nu sunt însă pentru Mircea Maurice Novac o miză de natură instinctuală, ci una preponderent cerebrală, dictată de o ireproşabilă gândire artistică, dublată de o îndelungată experienţă în faţa şevaletului. Capcanele unei asemenea schimbări sunt asumate şi, aşa cum mărturisea într-o amplă confesiune din catalogul actualei expoziţii: „cele două texturi (picura şi colajul) se potenţează una pe alta şi prin configuraţie, dar şi ca materialitate”. Lucrările acestor ultimi ani, prezentate chiar la începutul parcursului expoziţional de la Muzeul de Artă din Craiova, pornesc din această fază de cercetare, dezvoltând compoziţii de factură barocă, reinterpretări ale unor lucrări semnate de autori precum Rubens, Velásquez, Jan van Huysum, Paul Theodor Van Brussel ş.a. Asemenea unui maestru manierist, Mircea Maurice Novac îşi orchestrează creaţia după propriile-i determinări estetice, în care sunt cuprinse şi caracteristicile artei timpurilor noastre, configurând astfel polifonia emulativă a unui univers artistic personal, dintre cele mai originale în pictura românească actuală.