| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Paul Barbu identitatea artistului la tinereţede Cătălin DavidescuPaul Barbu poate părea societăţii o figură pitorească, dar marginală, atrăgătoare, dar inofensivă, un martor, un comentator, un regizor al formelor uneori paradoxale, dar întotdeauna coerente în reflectarea realităţii epocii actuale. Iar aici nu mă gândesc doar la aspectele de natură socio-politică, dar şi la cele de ordin cultural, în sensul larg al noţiunii, care implică istoria, economia, ştiinţa, civilizaţia, în general. Consecinţa şi socio-drama artistului este că, în nicio împrejurare, opera nu poate scăpa acestei determinări, indiferent de intenţionalitatea sa. Un asemenea tip de angajare, sub aparenţa unui discurs atemporal şi aspaţial, am întâlnit recent într-un foarte ofertant proiect expoziţional, deschis de Paul Barbu la Galeria Arta din Craiova. Născut la Craiova, actualmente stabilit la Londra, unde lucrează din 2019 ca Artist Assistent în studioul lui Damien Hirst, Paul Barbu a studiat iniţial arhitectura la Universitatea Ion Mincu din Bucureşti (2004-2010). A urmat sculptura la UNArte Bucureşti (2014-2017) şi un masterat în arte vizuale la Kingstone University din Londra (2017-2019). După mai multe solo show-uri şi participări la proiecte de grup (Cambridge, Londra, Bucureşti), artistul revine acum, pentru prima dată, în oraşul natal, cu expoziţie personală: The Human Apparatus. În pofida unei prezentări atât de concise, se poate totuşi percepe uşor faptul că această amplă experienţă interdisciplinară a marcat activitatea sa creativă, impunând un discurs structurat pe configuraţii spaţiale şi, uneori, rar, pe bidimensionalitatea unor elemente grafice. Aşa cum mărturisea în statement-ul expoziţiei, discursul vizual propus la Craiova este un studiu de compoziţie volumetrică raportată la spaţiu şi timp. Dialogul diverselor texturi şi volume creează o arhitectură temporară proprie, o configuraţie spaţială în care relaţia părţilor oferă coeziune ansamblului. Demersul lui Paul Barbu afirmă conştiinţa apartenenţei la un ecosistem dat, al cărui factor determinant este omul, implicat într-o activitate de producţie creativă, ce propune un sistem vizual de comunicare. Pornind de la realitate, transfigurată artistic în compoziţii/ instalaţii abstract-geometrice, evident marcate de background-ul său în arhitectură, el configurează expresii vizuale al căror numitor comun este ritmul, cel care asigură echilibrul pieselor în întreg. Expoziţia The Human Apparatus propune, prin fiecare dintre lucrări, indiferent de modalitatea discursului, fie că este vorba de o instalaţie, intervenţie site-specific sau grafică nonfigurativă, o structură volumetrică complexă, a cărei finalitate este relevarea capacităţii creatoare a minţii umane pe coordonatele, aparent austere, ale geometriei. Odată afirmat acest raport cu ştiinţa, ansamblul pus în scenă de artist îşi relevă armonia, declanşând o vibraţie al cărei sens final este sentimentul de continuă admiraţie pentru perfecţiunea creierului uman. Acest tip de raportare dintre artă şi ştiinţă sau dintre artă şi tehnologie este o preocupare veche în domeniu, fiecare epocă, pornind din Antichitate, făcând apel la ştiinţa şi tehnologia de care dispunea. Putem spune că legătura artei cu ştiinţa este cea indicată de Hegel: arta şi ştiinţa sunt două forme de exprimare ale aceleiaşi nevoi de a interpreta lumea. În arta românească, această relaţie a fost în mod explicit dezbătută la începutul anilor 70 ai secolului trecut, când mai mulţi artişti au început să îşi focalizeze discursul tocmai pe acest raport, iniţiind expoziţii, mese rotunde, dezbateri, eseuri. Sunt deja bine cunoscute manifestările/ cercetările inovatoare ale grupului timişorean 111 sau ale succesorului său Sigma, precum şi ale unor artişti bucureşteni, din aceeaşi perioadă, precum: Şerban Epure, Toma Roată, Geta Brătescu, Ion Grigorescu, Napoleon Zamfir, Paul Bortnovschi ş.a. În această perspectivă se aşază şi proiectul lui Paul Barbu, ca o practică a cunoaşterii de sine, care, la această vârstă, cred că este un bun traseu călăuzitor, el fiind, în mod evident pentru orice privitor avizat, rezultatul unui exerciţiu continuu cu sine, cu propria conştiinţă, care îl ajută să extragă din realitate constantele propriului profil. Preferând elementele clare, simple, al căror orizont de semnificaţii acoperă un univers cultural bogat, lucrările lui definesc un spaţiu riguros construit, rezultat al confruntărilor sale interioare în procesul de firească mediere dintre raţiune şi sensibilitate, prima având întotdeauna prioritate. Întotdeauna a existat un profil psihologic al artiştilor de tip apolinic, cum îi numea G. Călinescu, pentru care luciditatea este esenţială în procesul creator şi doar prin intermediul ei imaginea poate fi convingătoare din perspectiva timpului şi a spaţiului pe care-l semnalează. Având acest profil solar, Paul Barbu îşi construieşte universul cu rigoarea cercetătorului preocupat să dea răspuns propriilor întrebări, dileme, iar creaţia sa este rezultatul acestui tip de investigaţie care, bazându-se pe concepte ideatice exprimă concluzii. În esenţă, lucrările sale fac apel la un repertoriu de semne a căror expresivitate asociativă conduce întotdeauna la o simbioză între artist şi materialele cu care lucrează. Fiind fascinat de materialitate şi de metodele din spatele fiecărui aspect al creaţiei, consider că drumul, procesul înfăptuirii este elementul cel mai important al artei sale actuale. Iar în acest sens avem şi mărturia artistului: Lucrările mele explorează o manieră cinematografică de raportare la sculptură şi la spaţiu, fără implicaţii narative. Aranjamentele arhitecturale/ filmice şi juxtapunerea obiectelor aleatoriu găsite care compun expoziţia creează o experienţă secvenţială. Compoziţia este un eveniment în timp, o configuraţie închegată temporar de relaţia dintre părţi. Privitorului i se solicită disponibilitatea la o percepţie dinamică, liberă a se modifica prin apropierea de obiecte şi explorarea lor. Cred că sculpturile mele sunt multidimensionale, în sensul că fiecare unghi oferă o perspectivă diferită. Mai mult decât a se concentra pe identitatea obiectului, expoziţia problematizează prezenţa şi raportul acestora, unele faţă de celelalte, în spaţiu şi în timp. Demersul său de factură conceptual-neoconstructivistă se concentrează pe acest tip de relaţie, dublată de bucuria sa de a-şi evidenţia manualitatea, element esenţial în procesul creaţiei şi, totodată, probă a unei sincerităţi autentice. Obstinent şi tenace în afirmarea opţiunilor estetice, încă de la primele sale manifestări, Paul Barbu îşi construieşte identitatea în acest amalgam de luciditate şi sensibilitate, afirmându-şi tot mai pregnant personalitatea, cu fiecare nouă manifestare. |