Fiecare dintre cele două epistole aparţin unor cunoscute artiste românce, ambele având în comun nu doar meseria, dar şi faptul că în perioada interbelică au lucrat în atelierul lui Constantin Brâncuşi. Sculptoriţa Miliţa Petraşcu (1892-1975) a studiat cu el timp de patru ani, fiind marcată de personalitatea acestuia. După ce a realizat Mausoleul „Ecaterinei Teodoroiu” la Târgu Jiu (1936), artista îl va recomanda pe Brâncuşi Arethiei Tătărăscu, soţia primului ministru Gheorghe Tătărăscu şi preşedinta „Ligii femeilor române din Gorj”, în vederea realizării unui ansamblu sculptural închinat eroilor gorjeni căzuţi în Primul Război Mondial. Miliţa Petraşcu a realizat mai multe monumente de for public, printre care şi decorarea cu două lucrări în mozaic şi altoreliefuri în piatră ale fântânii „Mioriţa” din Bucureşti, realizată de arhitectul Octav Doicescu. În scrisoarea către prietena sa, rămasă în Franţa, sculptoriţa Irina Codreanu, artista se referă la banale probleme artistice sau expoziţii, cu un evident sentiment de autocenzură. Remarca, total inadecvată unei comunicări fireşti, dar „uzuală” pentru românii care corespondau cu cei din Occident, este sugestivă prin modul forţat în care este introdusă în corpul scrisorii: „Regimul a creat condiţii care favorizează contacte între artişti şi oamenii patriei ceea ce e un mare privilegiu faţă de trecut”. Este cunoscut faptul că atât soţul ei, cât şi ea au avut probleme cu Securitatea, având şi dosare de urmărire încă din anii ‘50.

Epistola este adresată lui Paul Rezeanu, directorul Muzeului de Artă din Craiova, iar informaţia inedită care stârneşte interesul cercetătorului este aceea că aparatul de fotografiat, făcut cadou ei de Brâncuşi, îl donează muzeului craiovean prin intermediul scriitorului V. G. Paleolog (1890-1979), un prieten vechi al sculptorului şi primul său monograf (1938). Paleolog este cel care a iniţiat în anii ‘60, la „Centrul de cercetări socio-umane” din Craiova, un amplu proiect de strângere a unui fond documentar despre Brâncuşi, cunoscut drept „Informatica Brâncuşi”. Tot el este cel care în anii ‘70 a adus de la Paris, cu sprijinul autorităţilor locale, bârnele rămase după demolare din atelierul sculptorului din Impasse Ronsin nr. 8-11, cu speranţa refacerii acestuia în curtea Muzeului de Artă. Din păcate, expertiza sa, precum şi insistenţa de a păstra vie amintirea lui Brâncuşi au incomodat pe mai mulţi istorici de artă români care, într-un final, au reuşit să îl marginalizeze.