Continuăm ciclul de „Corespondenţă inedită” iniţiat într-un număr trecut, prezentând acum câteva epistole şi dedicaţii ale pictorului Corneliu Baba (1906-1997) adresate muzicienei şi poetei Maria Calleya, care, cu generozitate ne-a pus la dispoziţie multe documente inedite, corespondenţă şi pagini de jurnal, cu intenţia mărturisită de a le dona Muzeului de Artă din Craiova pentru a completa astfel fondul „Corneliu Baba”.

Un cât de succint portret al Mariei Calleya trebuie conturat pentru a înţelege cum a reuşit să se apropie de maestru şi să-i devină prietenă. Născută la Craiova, Maria Calleya a absolvit Conservatorul de Muzică din Bucureşti, fiind o perioadă redactor muzical la Studioul teritorial de Radio Craiova şi, ulterior, la Liceul de Muzică din Bucureşti, unde a fost obligată să plece pentru a evita problemele „originii nesănătoase” a familiei, precum şi consecinţele nefaste din cauza emigrării fratelui ei în străinătate, cunoscutul dirijor Octav Calleya. Radioul era considerat un loc strategic important, unde nu puteau să fie angajate decât persoane „de încredere din punct de vedere politic”, motiv pentru care tânăra pianistă cu studii de coregrafie nu îşi găseşte decât cu greutate un post de corepetitor la Liceul de Artă din capitală. Pasiunea sa pentru muzică s-a împletit natural cu cea pentru arta plastică, devenind astfel o prezenţă comună în atelierul concitadinului ei, pictorul Corneliu Baba, un pasionat meloman. Prin intermediu maestrului intră în cercul discipolilor acestuia, prezenţa sa atât de specială, sensibilitatea ei lirică, dar mai ales muzica reuşind să îi unească. De aceea trebuie menţionată nu doar cariera sa muzicală, dar şi cea literară, Maria Calleya fiind un artist complex, cu o practică de mai multe decenii în care a publicat numeroase volume de versuri, dar şi de memorii care au stârnit deopotrivă interesul criticii de specialitate. Despre toate aceste însuşiri ale unui personaj atât de rafinat şi complex cum este Maria Calleya vom aminti şi în viitoarele materiale, unde vom evidenţia momentele preţioase ale acestei întâlniri spirituale dintre pictură şi muzică.

Ferrara 30 oct. 1982

Expoziţia se regalează în lumina celor 11 săli… Spectacolul e impresionant prin gravitatea şi realismul său magic, cum l-a caracterizat un cunoscător. .. Noi rătăcim pe străzi vechi de 600 de ani ale căror galantare prezintă ultimele rafinamente ale lui [Yves] Saint Laurent, Dior, etc. Amabilitatea oamenilor din nou se prezintă pentru noi dureros de neobişnuită. Bătrânii strânşi în piaţa Catedralei se întâlnesc de ani în acelaşi loc, discută şi ca la un semnal pleacă toţi la masă. Un ceas al marii biserici a sunat 12 şi în secunda următoare magazinele s-au închis. Italienii au plecat să mănânce. Porta chiusa ca să-şi bea paharul „di rosso”. Mai avem de făcut Veneţia, Florenţa, Bologna. Ne plângem de libertate pentru că de dimineaţa până seara suntem invitaţi. Am obosit. Îmi este dor de atelier şi de singurătate. Am făcut şi o gripă după care se pare că m-am refăcut.

Pe versoul unei fotografii care îl surprinde pe pictor din profil stând pe un fotoliu şi purtând pe cap celebrul său fes întâlnim o altă dedicaţie făcută de maestru acestui personaj delicat şi complex, căruia, dintr-unul dintre rafinatele sale volume de versuri, îi aflăm concentrat întregul crez artistic: „… Să cânt, să scriu şi să mă rog./ Să mă rog şi să cânt. Continuă prefacere,/ cu un singur sens – lumina”. Aflat la apogeul carierei sale artistice, în cele câteva cuvinte pe care i le adresează Mariei se simte forţa, dar şi delicateţea „doctorului”:

Pe versoul unei fotografii cu Corneliu Baba şi soţia sa, Constanţa (Ţuca), în timpul unei plimbări pe aleea unui parc, este făcută această dedicaţie: