În arta contemporană românească a apărut un nume pe care îl auzim tot mai frecvent în ultimii ani însoţit de aprecieri superlative, care mi-au stârnit curiozitatea, dar şi justificate rezerve, ţinând cont de faptul că acestea nu veneau din zona criticii profesioniste, ci a celei de marketing. Făcând o cercetare sumară pe internet despre Irina Dragomir, ale cărei lucrări le-am văzut în câteva dintre expoziţiile sale personale deschise la Art Safari Bucureşti (2019), Timişoara (2023), mai puţin cea de anul acesta de la Muzeul de Artă din Constanţa, mi-am conturat o imagine asupra personalităţii sale artistice. Apariţia ei pe scena vizibilă a artei româneşti s-a produs la maturitate, datorită faptului că şi-a început studiile de specialitate relativ târziu, la vârsta de 30 de ani. Însă pasiunea ei pentru pictură, aşa cum apare în propriile-i mărturii, s-a manifestat din tinereţe, când îi întâlnim numele în diverse conjuncturi expoziţionale. Atunci semna cu numele său complet, Elena Irina Dragomir Yahfouf şi practica un discurs motivat de spectrul folcloric.

În urma sumarei mele investigaţii online am fost plăcut surprins să constat că motivaţia interioară a discursului său vizual a rămas în esenţă aceeaşi, chiar şi după absolvirea cursurilor universitare. Expoziţia din perioada sa „neprofesionistă”, „Fabricat în România” din 2016, deschisă la Cercul Militar Naţional, şi „Roşu, galben şi albastru” (2019), care a impus-o ca pe o prezenţă importantă în spaţiul artistic românesc contemporan imediat după absolvirea UNARTE Bucureşti, conţin acelaşi tip de raportare la spaţiul vizual. De aceea merită subliniată consecvenţa gândirii sale artistice, în sensul efortului depus în restructurarea universului său vizual, care este impresionantă. Bineînţeles că studiile academice i-au modelat constructiv imaginea, dar nicio academie şi niciun maestru nu poate să îţi dea acea determinare de a te învinge pe tine. Şi în acest sens îndrăznesc să afirm că, în ceea ce o priveşte, studiile universitare, deşi nu au schimbat nimic la nivelul ultim, acela al sincerităţii demersului său artistic, au schimbat de fapt totul. Dacă la nivel formal temele, personajele, sau mai curând personajul, pentru că autoarea este eroul propriei sale lumi, au rămas constant aceleaşi, tipul de raportare la fenomen este cu totul altul. Aşezarea sa dintr-un registru minor într-unul major se datorează integral şcolii şi, în mod special, influenţei determinante prin care pictorul Alexandru Rădvan, în calitatea sa de profesor, i-a facilitat înţelegerea fenomenului. Această bună simbioză dintre maestru şi discipol este posibilă doar în măsura în care cei doi sunt structuraţi pe coordonate similare, ceea ce s-a întâmplat şi în această situaţie, Alexandru Rădvan şi Irina Dragomir fiind personalităţi puternice, ataşate de realitate şi mai ales de propria lor realitate, pe care şi-o trăiesc într-o formă „eroică”, aproape narcisistă.

În ceea ce o priveşte pe artistă, lumea pe care şi-o construieşte într-un discurs realist, deşi are un puternic accent epic şi autoreferenţial, ca şi a mentorului său, păstrează totuşi, mult mai pregnant intenţia unui dialog cu publicul.

„Trăiesc în prezent şi cred în ideea că arta este un martor povestitor al vremurilor, aşa că sursa mea de inspiraţie este viaţa care se petrece aici şi acum. Folosesc tendinţele, simbolurile şi convenţiile foarte cunoscute ale timpului nostru pentru că mi-ar plăcea ca lucrările mele să creeze un dialog cu privitorul, şi nu un monolog frustrant într-o limbă necunoscută.”

Perseverenţa unui discurs vizual atent construit, claritatea aparent naivă şi ludică în care ni-l propune la nivel formal, precum şi paleta cromatică folosită, cu dominante de culori primare, îi definesc în mod particular limbajul, în această fază a devenirii sale artistice. Este ceea ce remarcă, printre altele, şi mentorul ei, Alexandru Rădvan, în prezentarea uneia dintre expoziţiile sale cele mai recente: „Fără excepţie, imaginile Irinei sunt fragmente mai ample sau mai reduse ale universului propriu. Există în mod constant o dimensiune ludică în pictura pe care o practică, dar sub aparenta lipsă de griji, sub tonul copilăros, se află de multe ori o glumă serioasă. Irinei îi place să se joace cu lucrurile într-o manieră postmodernă, un semn clar de inteligenţă şi umor, căci cele două merg atât de bine împreună”.

Această formă de livrare „jucăuşă” a unui mesaj adesea foarte serios este des uzitată în canonul artistic contemporan şi în mai toate domeniile creative, fiind o componentă esenţială a sensibilităţii actuale. Ceea ce consider că o individualizează pe Irina Dragomir de mulţi dintre congenerii săi este un anume tip de virilitate asumată jovial, în care o serie întreagă de clişee, precum situaţia precară a individului în societate, inadecvarea sa la un context politic sau social oprimant, feminismul ş.a., sunt deliberat ignorate. Cred că energia tonică de învingător a mentorului său artistic şi-a pus amprenta creând din ea o super-eroină a propriului ei univers. Şi referindu-mă doar la cea mai recentă expoziţie a sa, cea de la Muzeul de Artă din Constanţa (2024), intitulată „Bazată pe o poveste adevarată/ Based on a true story”, vom constata fie doar şi din enumerarea câtorva dintre titlurile lucrărilor expuse aici, alese deloc întâmplător, atitudinea care îi defineşte personalitatea: I Allow myself to Fell Anger, Strong Roots, The Light Within Me Honors The Light Within You, Ninja love ş.a.

Aşezată într-o deplină sinceritate cu propria-i operă regăsim, firesc, şi acele momente de „fragilitate” pe care artista le mărturiseşte deopotrivă în creaţii precum But in My Mind I’m Still Free sau în seria de uşi-obiect în spatele cărora se ascund lucrări, fiecare dintre autoportretele sale exprimând o stare sau un sentiment pe care vizitatorul trebuia să facă efortul să le descopere.

Ceea ce am vrut să evidenţiez prin această sumară analiză a parcursului Irinei Dragomir este modul în care talentul, dar şi resortul interior, modelele (mă refer la şcoală), dar şi personalitatea pot cântări mult în drumul, atât de dificil, al oricărui creator.