Vasile Buz, un romantic?

Aceste rânduri se doresc a fi o laudatio pentru artistul Vasile Buz care, de curând, a devenit cel de-al doilea nonagenar al filialei Dolj a Uniunii Artiştilor Plastici din România, primul care a împlinit această vârstă, anul trecut, fiind pictorul Viorel Penişoară Stegaru. Cei doi au fost o viaţă întreagă colegi la Teatrul Naţional din Craiova, unde au semnat concepţia scenografică pentru nenumărate spectacole, ceea ce le-a adus o binemeritată notorietate. Amândoi sunt figuri emblematice pentru cultura locală şi naţională.

În ceea ce-l priveşte pe Vasile Buz, intrat recent în frumoasa echipă a marilor rezistenţi, deşi aceste rânduri ar trebui să presupună o obiectivare şi un lexic academic îmi asum cu bucurie subiectivitatea de a empatiza cu omul şi opera sa, de care mă simt iremediabil ataşat după atâtea decenii de convieţuire, nu întotdeauna armonioasă, dar poate tocmai din acest motiv. Toţi cei care îl cunosc ştiu că Vasile Buz nu este o persoană comodă, în primul rând cu sine, datorită unui exces de luciditate care, inerent, generează scepticism.

E o fire vulcanic-dionisiacă, uneori incomodă pentru cei din jurul său, pentru că preferă să exprime opinii tranşante într-o societate care, sub pretextul civilităţii, îşi „estompează” cel mai adesea sinceritatea. Cultivat şi imprevizibil, uneori cinic, alteori generos, adesea zeflemitor, autoironic chiar şi în privinţa propriei creaţii, Vasile Buz este, de fapt, regizorul care şi-a pus în scenă, uneori inspirat, alteori angoasat, propriul traseu artistic, reuşind astfel să îşi contureze un autoportret de personaj puternic care să îi ascundă sensibilităţile. Am înţeles mai târziu fragilitatea omului care, chinuit de propriile-i nelinişti, îşi ascunde timiditatea sub masca unui mizantrop. Dar pentru asta trebuie să îl cunoşti pe artist în atelierul său, adică în spaţiul lui intim, de securitate. Este locul/ scena unde îşi inventează lumea, cu ajutorul căreia poate să vieţuiască în cea reală. Şi în acest sens şi loc, creaţia este singurul colac de salvare împotriva singurătăţii. Aceasta, singurătatea, este un dat în destinul oricărui artist ce îşi trăieşte sincer condiţia. Atunci, arta sa este în mod necondiţionat cea mai longevivă iubire.

Unul dintre comentatorii avizaţi ai operei sale, regretatul critic de artă Florin Rogneanu, a surprins cu fineţe această reflectare a omului în creaţia sa: „Un artist încărcat de dureri pe care a ştiut întreaga viaţă să şi le camufleze în actul creaţiei, o singură dată scăpându-i acest lucru de sub control, într-o perioadă scurtă în care a experimentat expresii artistice de tip suprarealist. Inspiraţia din folclor, din prima sa perioadă de creaţie, avea să-l conducă la o bogată gramatică decorativă în care o serie întreagă de elemente au fost adaptate în favoarea unei expresivităţi moderne. Există în demersul său artistic mai multe perioade de creaţie distincte, dar toate cu o încărcătură existenţială aparte…”.

Deşi o viaţă a lucrat sub lumina reflectoarelor ca scenograf, Vasile Buz a evitat constant postura de „actor”. Arareori a acceptat să vorbească în public sau să dea interviuri. Încă de acum un deceniu, într-unul dintre rarele sale dialoguri publicate afirma: „Nu-mi plac tămâierile! Este momentul când singur trebuie să mă întreb dacă m-am străduit suficient să pot spune că voi lăsa un modest semn în urma mea. Numai vârsta nu poate constitui o aniversare sărbătorească fără să fim copleşiţi de o anume meditaţie…”. Şi atunci avea doar 80 de ani. Aceeaşi luciditate aspră, în primul rând cu sine, îl caracterizează şi astăzi când, deşi lucrează zilnic, mi-a mărturisit că nu mai are forţa pe care şi-o doreşte. Am fost tulburat, dar şi uşor intrigat de ipostaza fragilă în care se poziţiona făcând această afirmaţie. Meditând ulterior asupra celor spuse am realizat că acest aparent dialog era de fapt un monolog, artistul încercând să-şi forţeze propria limită de a continua pe acest drum, singurul, de altfel, pe care vrea să meargă. Pentru că ce altceva pot să însemne orele, multe, petrecute zilnic în atelier? Este de fapt un gest ritualic care, perpetuat în decenii, i-a conferit certitudinea continuităţii şi, poate chiar mai mult, o firească şi orgolioasă încercare de recunoaştere a urmei pe care o lasă prin arta sa. Dar niciun artist adevărat nu îşi găseşte motivaţia de a crea în afara acestui sentiment care este un dat firesc al unui creator. De aceea m-am liniştit înţelegând că vorbele nu-mi erau adresate mie, martor întâmplător, ci sieşi, pentru a-şi găsi energia necesară ca să-şi continue drumul, pentru că Vasile Buz nu mai este demult în ipostaza de a căuta. El şi-a găsit demult calea şi acum nu îi mai trebuie decât puterea de a o urma. Este o determinare pe care nu mulţi o avem, nici măcar la început de carieră, ceea ce îmi limpezeşte convingerea că Vasile Buz este în adâncul său un romantic forţat de viaţă la luciditate, un spirit puternic, de a cărui energie trebuie să profităm, adică se ne bucurăm. Ani mulţi şi la fel de verzi, tinere Buz!