Remember Marcel Voinea (1951-2023)

Am scris de multe ori despre profilul uman, dar mai ales artistic, al prietenului Marcel Voinea care, plecat prematur dintre noi, a reuşit să se impună în peisajul cultural craiovean ca o personalitate artistică remarcabilă. La început de iulie era ziua lui de naştere, însă nu îi făcea plăcere să şi-o serbeze, considerând că trecerea fiecărui an nu este un prilej de bucurie, şi de aceea prefera să o facă uitată. Deşi în ochii majorităii părea un personaj echilibrat, puternic, uşor taciturn, eu ştiu că în adâncul său era un hipersensibil, chiar uşor depresiv, aşa cum este, de altfel, şi opera sa, în ansamblul ei. Afirm asta pentru că am fost martor la fiecare etapă a creaţiei sale, încă de la debut, dar mai ales la neliniştile care au generat-o, iar acestea erau atât de ordin artistic, cât şi personal. Avea o structură conservatoare ale cărei repere vizuale au fost Clasicismul antic, dar mai ales Renaşterea, în orizontul cărora se şi formase la Universitatea de Arte „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca şi care rezonau cu firea sa, măcar aparent echilibrat-meditativă. De aici şi numeroasele glume despre el şi fratele său mai mare, sculptorul Ilarion Voinea care, rămas la Cluj după facultate, are firea unui oltean autentic, sociabil, iute şi mucalit. Mucalit era şi Marcel, dar în variantă ardelenească. Deşi fraţi buni, erau destul de diferiţi nu doar ca fire, ci şi ca demers artistic. Amândoi erau fideli discursului de tip realist promovat atunci ca şi acum de şcoala clujeană, fiecare având însă o amprentă personală bine conturată.

Privite din perspectiva pasiunii sale de început, atât sculptura, cât şi reliefurile pictate realizate în ultimele decenii de viaţă trădează apetitul pentru un modelaj în forţă. Pe lângă o abilitate înnăscută pentru modelaj, Marcel Voinea avea o disponibilitate imaginativ-ficţională cu totul specială prin care, dacă ar fi fost exersată, am convingerea că ar fi reuşit la fel de bine şi ca prozator. Ea a fost totuşi bine speculată, găsindu-şi materializarea în expresia sa plastică, în sculptură, dar mai ales în reliefurile colorate. Această poziţie privilegiată de a putea să penduleze cu uşurinţă între realităţi pe care singur le imagina l-a impus în peisajul artistic şi literar autohton ca pe unul dintre acei frumoşi „manipulatori” de imagini. Tematica compoziţiilor devoalează libertatea sa imaginativă care a evoluat spectaculos în acest interval generos dintre imagine şi poveste, în care artistul a reuşit să omogenizeze un univers ce respiră deopotrivă un aer uşor desuet, impregnat de un romantism conţinut, livrat însă şi cu o orgolioasă asumare a acestei formule originale. Piesele sale, şi mă refer deopotrivă la sculptură şi relief, au un modelaj vibrant, în sensul emoţiei pe care o transmit şi totodată un potenţial de monumentalitate deşi, fizic, au dimensiuni mici. Ceea ce cu adevărat îi coagulează universul creativ este însă vibraţia temperamentală, care ştie să îşi exteriorizeze în doze bine echilibrate tensiunile lăuntrice.

Marcel Voinea a zămislit întotdeauna lumi imaginare ca o alternativă la realitate sau, mai curând, ca un reflex al acesteia, pentru că toate naraţiunile sale plastice erau răspunsuri sau întrebări tulburătoare la cotidian, spuse uneori cu un umor persiflant, alteori cu o ironie grea, nimicitoare. A fost forma sa de descoperire a realităţii şi care a generat un discurs artistic de tip metaforic, edificând un univers de factură onirică. Spre deosebire de căutările romanticilor şi, ulterior, ale suprarealiştilor în această zonă a visului, Marcel Voinea şi-a elaborat viziunile tragi-comice într-o amprentă spirituală specifică Olteniei sale natale. Originalitatea şi savoarea indiscutabilă a operelor este generată de un puternic filon imagistic, caligrafiat în compoziţii ce surprind prin simţul de abreviere şi dinamica formei – elemente care îi definesc atât etalonul artistic, stilistic, cât şi profilul psihologic. Memorabile, în acest sens, sunt lucrările din seriaIcoanelor călătoare, a Spectacolelor, Timpul cetăţii, Întâlnire,　Campanie, Cronicar, Reîntoarcerea eroului ş.a.

Regretatul critic de artă Petre Tănăsoaica surprindea cu acuitate faptul că: „Mai întâi, Marcel Voinea este un excepţional desenator, a cărui imaginaţie poetică completează fericit, în secvenţialităţi memorabile, adevărate poveşti şi interpretări ale textelor biblice, subminate însă permanent de o ironie devastatoare. Pentru că toate personajele sale, aflate într-o dinamică de o inocentă spontaneitate, se trezesc într-un spaţiu al fabulei, reinterpretate mereu într-o citire trecută prin grila metafizică.”

Marcel Voinea a fost un artist povestitor care şi-a construit la modul propriu lucrările din praf de cretă amestecat cu var, în care modela direct pe pânză cu o virtuozitate ieşită din comun, în compoziţii unde dinamica ductului este similară graficii sau poate chiar gravurii, dacă ar fi să evaluăm complexitatea şi manualitatea demersului. Asta pentru că Marcel Voinea a fost nu doar un sculptor extraordinar, dar şi un excepţional desenator, cu o imaginaţie poetică care i-a completat fericit demersul vizual în secvenţialităţi memorabile al căror epos este întotdeauna susţinut de un umor fin, dar şi de ironii devastatoare. Toate personajele sale evoluează în acord cu decorul în care sunt repartizate de acest regizor manipulator care a fost artistul. Fiecare dintre ele avea în intenţia autorului un rol pe care îl interpreta în acord riguros cu exigenţele impuse de acesta. Şiruri de oameni duc în spate cetăţi părăsite sau asediate ca şi când o mare nenorocire s-ar fi aşezat peste ele, iar încăpăţânarea lor de a merge înainte îi înzestrează cu un destin inexorabil. La fel se întâmplă cu icoanele călătoare, cu portretele unor personaje grobiene ş.a.

Iar pentru că pe 8 iulie, ziua naşterii sale, ar fi împlinit 74 de ani, am scris aceste rânduri în amintirea prietenului meu şi al revistei Ramuri, care păstrează amprenta grafică gândită de el în urmă cu mulţi ani.