Ovidiu Maitec, contemporanul nostru la centenar

gata și ultimul text, bibanu! am închis sesiunea de astăzi cu o analiză densă și valoroasă despre sculptorul Ovidiu Maitec.

am respectat toate regulile profilului ramuri: textul este curat, majusculele și diacriticele sunt intacte, iar italicele marchează corect titlurile de lucrări, expoziții și citatele bibliografice, oferind acea claritate vizuală necesară pentru proiectul cultura.

iată materialul finalizat:

Personalitate singulară în peisajul artistic românesc, sculptorul Ovidiu Maitec (1925- 2007) a avut o contribuţie importantă la schimbarea de normă şi la promovarea unui discurs neoavangardist în arta românească din perioada postbelică. Creaţia sa a fost apreciată încă de la debut, artistul participând de patru ori la Bienala de artă de la Veneţia. A avut numeroase expoziţii personale la muzee şi galerii importante din spaţiul european şi s-a bucurat de o recunoaştere oficială permanentă în România. Asumându-şi o viziune personală asupra formei, creaţia sa se remarcă printr-o admirabilă coerenţă a discursului, tradiţia şi sensibilitatea contemporană găsindu-şi aici echilibrul perfect.

Acum, la centenarul naşterii sale şi la aproape două decenii de când ne-a părăsit, moştenirea artistică lăsată de el este încă un subiect deschis. În lipsa unui studiu temeinic asupra operei sale, din perspectiva actuală, precum şi a unui proiect curatorial bine ambalat, în acelaşi sens, va fi complicat să livrăm o altă imagine asupra sa decât cea de pe soclul unde oricum, de drept, şi-a câştigat locul. Din păcate însă este o formă de recunoaştere perversă, pentru că opera lui este deschisă unei scanări care ne-ar oferi şansa de a-l percepe ca pe contemporanul nostru. Ar fi o radiografie necesară a operei din perspectiva sensibilităţii actuale care, în mod natural, vibrează la demersul său artistic.

Lucrările, aşa cum le-am (re)văzut recent în expoziţia deschisă la Muzeul judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu” din Târgu Jiu, atent selecţionate din câteva importante colecţii muzeale din ţară, au neîndoielnic forţa de a traversa cortina timpului. Proiectul curatorial „Ovidiu Maitec sculptură 100” aparţine Irinei Ungureanu Sturza şi moştenitorilor legali Dana & Stephane Maitec, care şi-au asumat întreg parcursul expoziţional cu prilejul acestui jubileu.

O scurtă retrospectivă a parcursului său prin prisma aprecierilor formulate de câţiva dintre cei mai cunoscuţi critici de artă români consider că este elocventă şi totodată justificatoare pentru susţinerea ideii de restatutare a demersului creator din perspectiva celei mai recente contemporaneităţi.

„Nici masive, nici sugerând în vreun fel greutatea, ele [obiectele create de Maitec] sunt rarefiate, devenind transparente, încorporează spaţiul, care nu mai poate intra în competiţie, în vreun fel, cu greutatea lor volumetrică, cu spaţiul real, pe care nici nu-l pot respinge…, ci îl integrează.” (Ion Frunzetti, 1968)

„Cineva şi-ar putea imagina o retrospectivă Maitec, pe tema – nu prea obişnuită când e vorba de sculptură – volatilităţii. Selecţia unei asemenea retrospective ar avea în vedere acele lucrări care, prin tehnică şi motiv, ar problematiza absolutul masei, s-ar juca cu volumul, ar forţa densitatea formei să scape de greutate şi să devină evanescentă.” (Andrei Pleşu, 1984)

„Riguros şi discret, Maitec face, tocmai de aceea, o confesiune din rigoarea cu care-şi alcătuieşte propria expoziţie; o confesiune şi un manifest de sobră eficienţă: despre tradiţie, bunăoară, înţeleasă fără panaş voluntarism ca o asumată «ispăşire», care-l cufundă pe artist în adâncuri încă nedenumite, cerându-şi prin el o voce, o emergenţă, poate dureroasă, înspre mâine. Dintr-un asemenea cuget, umil şi îndrăzneţ laolaltă, s-a dezvoltat traiectoria sa, după începutul anilor ’60, îndelunga lui identificare cu valorile perene ale lemnului, cu fabuloasa rodnicie a acestui element, în câmpul străvechi al civilizaţiei noastre.” (Dan Hăulică, 1985)

„Venind dintr-o ţară cu o tradiţie folclorică încă vie şi cu insule de viaţă arhaică, Maitec găseşte sculptura modernă europeană indubitabil marcată, pe una dintre direcţiile sale principale, de către spiritul robust al compatriotului său Brâncuşi, spirit căutător de esenţe formale rare.” (Magda Cârneci, 1998)

„Îndrăznesc să afirm că în contextul sculptorilor români contemporani, Maitec este un sculptor atipic. Sculptura lui pare să-şi fi dezvoltat morfologiile autarhic, indiferentă la paradigmele şi filiaţiile consacrate ale expresiei plastice autohtone. […] La Maitec, totul te îndeamnă să bănuieşti că opera sa îşi revendică şi alţi genitori, mai puţin neaoşi, mai îndepărtaţi şi mai enigmatici decât cei care alcătuiesc tradiţionala triadă de aur: Paciurea-Brâncuşi-Anghel. Această stranie sorginte transpare mai ales în modul de abordare a lemnului, greu de integrat mentalităţii cioplitorilor de la noi, genialei intimităţi cu materia lemnului pe care o cultivă lucrarea acestora. În schimb, sculptura lui Maitec – cosmopolitită, ezoterică şi idolatră – se arată a fi mai curând produsul unui adevărat cult al lemnului, imediat înrudit cu proslăvirile străvechi, specifice civilizaţiilor silvestre protoistorice, de tipul celei celtice.” (Sorin Dumitrescu, 1996)

„Sculpturile lui Maitec au viziunea modernităţii, sunt obiecte ale lumii noastre, dar poartă pecetea atemporalităţii. Aceste «mecanisme» marcate de obsesia tehnologică a secolului trăiesc de fapt în dimensiunea spirituală a esenţei lor. Blocul de lemn, puternic articulat, închide în geometria lui riguroasă o întreagă lume. În ultimii ani, aceste forme elementare, aceste Containere severe par a defini lumea, aflată sub semnul tragicului, dar aş spune mai ales sub cel al anonimatului, al lipsei de identitate. Tactilitatea gestului, suprafaţa, ce altădată păstra urma trecerii, devine impenetrantă.

Dar acum, când privim opera lui Ovidiu Maitec din perspectiva mileniului trei şi a deplinei noastre libertăţi, trebuie să recunoaştem că nu are nimic din apăsarea, din condiţionarea pe care mult prea des o invocam. Răspunsul corect la această aparentă incompatibilitate îl vom găsi doar atunci când vom prefera o analiză echilibrată a moştenirii noastre culturale, fără complexe, când vom recunoaştre că nereuşitele ţin de limitele noastre individuale şi mai puţin de prejudiciile unei istorii şi vom fi de acord că, oricât de «mici» suntem în marea cultură a lumii, autenticul îşi va găsi întotdeauna locul cuvenit.” (Maria Magdalena Crişan, 2006)

„O trăsătură majoră a creaţiei de maturitate a lui Ovidiu Maitec este universalitatea ei, faptul că nu este definită de un specific local îngust, nici prin tematică, nici prin registrul formal. Porţile, Stâlpii, Coloanele, Arcul de Triumf, Tronul sunt inteligibile ca mesaj şi întrupare a acestuia oriunde în lume. Formele sunt esenţializate, pot fi privite ca o profund înţeleasă, deloc mimetic şi cu adevărat dusă mai departe, moştenire brâncuşiană într-o nouă etapă a civilizaţiei umane, cea pentru care radarul poate fi un simbol al comunicării extinse la scară planetară, în contextul «Satului global» teoretizat de Marshall McLuhan.” (Adrian Guţă, 2022)