„Micului meu mare viitor admirator, Andrei“ scria Lucian Grigorescu. De aici putem considera că începe povestea vieţii lui Andrei Chintilă, artist a cărui „plecare“ grăbită lasă totuşi în urmă o operă împlinită.

Născut în 1958 în zodia Leului (6 august) din doi părinţi artişti marcanţi, Simona şi Spiru Chintilă, Andrei, în ciuda aparenţelor şi chiar împotriva lor a avut un destin încercat. Ceea ce multora li s-a părut a fi un privilegiu – acela de a creşte în preajma unor nume sonore ale artei româneşti, pentru el a fost un obstacol în încercarea sa de a-şi identifica drumul.

Fire introvertită, mai mult întrebătoare decât luptătoare, a fost conştient încă de la debut (1981) că pentru a se găsi pe sine, creaţia sa trebuie să se elibereze de povara numelui acelora alături de care a crescut şi totodată să se impună în generaţia sa, cea a ’80-iştilor care, după cum este binecunoscut astăzi, conţine atâtea personalităţi.

Ceea ce nu a ştiut Andrei Chintilă a fost faptul că împlinirea identităţii sale artistice avea şi o grăbită limită de timp – 49 de ani. A aflat-o târziu, atunci când suferinţa şi spiritul său lucid nu-i mai lăsau decât dureroase certitudini.

Privindu-i retrospectiv opera datorită unei generoase oferte pe care ne-o face Muzeul de Artă din Craiova în această perioadă, putem înţelege mai bine personalitatea puternică a unui creator care încă din tinereţe a simţit nevoia să-şi marcheze prezenţa în peisajul artistic al generaţiei sale prin creaţii mai mult atipice decât în trendul ’80-ist. Ataşamentul său faţă de realitate este o constantă care va rămâne aproape permanentă în creaţia sa. El se manifestă acum, şi chiar mai târziu, prin intermediul unor personaje sau scene decupate dintr-un cotidian banal redat după cum bine surprindea Mihai Ispir (plecat şi el mult prea devreme) care afirma că lucrările sale sunt „ca o secvenţă cinematografică“, unde surprinzătoare este „atmosfera ireală, aproape onirică, în contrast cu localizarea precisă în actualitate a secvenţelor“. Ecourile unui neoexpresionism tardiv, cele ale artei „pop“ precum şi a unor realisme post-belice confirmă nu doar calitatea sa de „privitor“ informat, cât mai ales spiritul rebel care, încă de la început vrea să-şi identifice cu cât mai multă claritatea, amprenta. Este unul dintre motivele pentru care de acum începe să practice tot mai aplicat şi arta fotografică, pe care însă nu cred că s-a decis vreodată să o facă publică.

Vitalitatea tinereţii a ars repede odată cu paleta sa ceva mai colorată. A rămas maturitatea unei gândiri lucide şi mai ales gestualismul expresiv al tuşei ce surprinde în lucrări tot mai esenţializate cromatic până la o sinteză de alb şi negru realitatea altor scenarii în care atitudinea unor personaje surprinse în gesturi comune (Siluetă în albastru, Fata şi umbrela, Nesomn, Filozoful, Good Bye etc.) sau a unor peisaje apăsătoare (Margine de Bucureşti, Oraş în zare, Uzină noaptea, Peisaj industrial în noapte, Oglindire etc.) mărturisesc avatarurile acestui artist adânc neliniştit. Creaţiile sale încep să se identifice tot mai mult cu tensiunea momentelor pe care le traversează.

Culoarea şi vibraţiile tuşei, mai mult decât imaginea, mă determină să percep această perioadă a maturităţii ca pe un jurnal intim al stărilor pe care artistul le-a traversat. Ele reflectă până la nivel de nuanţă lucidităţile tot mai grave, incertitudinile, depresiile dar şi rarele momente de lumină (Inorogi, Nuferi pe lac, Oglindire în roz) ale unei conştiinţe artistice măcinate de covârşitoare îndoieli.

Pe măsura accentuării suferinţei sale fizice, simte nevoia unei tot mai accentuate comunicări cu lumea, dialog mediat de spaţiul artistic.

Perioada sa gris, cea non-figurativă, care din păcate a fost destul de scurtă, precum şi aceea în care percepem ecourile încă actuale ale benzilor desenate sunt încărcate de fluxuri emoţionale maxime, unde artistul reuşeşte să-şi dea adevărata măsură.

Singura lui certitudine, în afara celei sub spectrul căreia a trăit în ultimii ani, a fost aceea că trebuie mereu să caute şi să se găsească în forme mai mult sau mai puţin colorate, care să-i conţină cât mai deplin trăirile şi, totodată, să-i personalizeze cât mai bine creaţia.

Astăzi, opera sa, din fericire conturată, a rămas să vorbească despre sine şi despre personajul neliniştit şi profund care a zămislit-o: Andrei Chintilă.