Artistul s-a născut pe 5 octombrie 1908 la Giurgiu, într-o familie de intelectuali. Încă din adolescenţă se simte atras de artă, motiv pentru care exersează, de unul singur, în special grafică. Lecturile ca şi desenele sale de început demonstrează precocitatea adolescentului care, cu un gust sigur în selectarea lecturilor (Blaga, Urmuz, Kafka, Arghezi, revistele de avangardă româneşti) îşi compune grafica, inspirată în general din aceste lecturi, cu o mână tot mai exersată în esenţializarea ductului. La 18 ani face schiţele de decor pentru piesa „Fapta“ de Lucian Blaga apreciate ulterior în catalogul primei sale expoziţii retrospective din 1965 de la Museé d’Art Moderne Grenoble ca fiind „foarte actuale“.

În 1927 va publica în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal“ un portret sintetic a lui Urmuz ca ilustraţie la un text pe care Arghezi îl scrisese despre acesta. Deşi Vârbănescu şi-a semnat lucrarea cu pseudonim, Icewan, poetul i-a publicat desenul însoţit de o notiţă elogioasă la adresa artistului anonim.

Speriată de spectrul unei cariere artistice, familia îl trimite să facă studii de drept în Franţa, la Grenoble, probabil pentru a nu fi ispitit de viaţa pariziană.

Determinat în pasiunea sa pentru artă, în paralel cu Dreptul se formează şi ca artist pentru a se dedica începând cu anul 1932 doar destinului său artistic. În luarea deciziei un rol important au avut şi încurajările lui André Marey, conservator la Muzeul de Artă din Grenoble. Frecventând mediile intelectuale dauphinoise intră în contact cu o serie de scriitori şi jurnalişti tineri împreună cu care scot revista „Les Cahiers Ligures“, încercând o serie de proiecte literare foarte îndrăzneţe. Din păcate, în pofida entuziasmului lor şi a calităţii intelectuale a echipei, din lipsă de fonduri, revista şi-a încetat apariţia după cel de-al treilea număr. Intenţia nematerializată a lui Vârbănescu discutată însă în colegiul de redacţie era să îl traducă pe Urmuz cu o prezentare de Arghezi. Acest fapt reiese din corespondenţa artistului cu Saşa Pană, cel care publicase în 1930, la editura „Unu“ scrierile integrale ale lui Urmuz.

Din aceeaşi corespondenţă, publicată de Saşa Pană în revista „Tribuna“ din 7 martie 1968, aflăm că artistul îl cunoscuse pe Victor Brauner, căruia intenţiona să îi solicite colaborarea pentru revistă şi, de asemenea, că urma să facă ilustraţia la cartea „Le Chant du Monde“ a lui Jean Gino şi traducerea ei în română.

Tot în aceeaşi perioadă a fost implicat în activitatea unei grupări importante, „Temoniage“, fondată la Lyon în 1936, ce reunea pictori, sculptori, poeţi, muzicieni, fără un program estetic definit şi care în artă experimentau o sinteză între cubism şi suprarealism cu influenţe ezoterice. Prima manifestare a grupării a avut loc în mai-iunie 1936 la Paris, fiind un adevărat succes la care au fost prezente nume grele ale culturii franceze din epocă, precum: Max Ernst, René Char, Picasso, Dora Maar, Francis Ponge, colecţionarul Kahnweiller şi alţii. Datorită acestei bune intrări în arta franceză va reuşi în 1939 să expună la galeria Madeleine Pissaro, alături de Max Ernst, Picasso şi Andre Masson. Chiar şi în perioada 1940-1945, în ciuda războiului, reuşeşte să expună anual, în expoziţii de grup sau personale, la Grenoble, Lyon şi Paris.

Marcel Michaud, scriitor şi proprietar al cunoscutei galerii „Folklore“, sincer admirator al său, îi va organiza în 1941 o importantă expoziţie personală care îi va consolida imaginea în peisajul artistic francez.

Încercările de a-l publica pe Urmuz în Franţa nu vor fi nici ele abandonate, artistul folosind orice conjunctură pentru a încerca să-l promoveze. Radu Ionescu a publicat în România Literară din 4 decembrie 1969 un epistolar între Vârbănescu şi André Breton prilejuit de un desen pe care artistul i-o ferise, intitulat Fata Morgana, la fel cu titlul unui poem scris de Breton. Tot datorită acestui grupaj epistolar aflăm că prin intermediul lui Victor Brauner, Vârbănescu intră în contact cu Eugen Ionescu care sedus de proiect va traduce, la rându-i pe Urmuz, va scrie o prefaţă şi va încerca, fără succes, să prezinte manuscrisul mai multor case de editură pariziene

În 1955 decide să se mute la Paris, unde va rămâne până la sfârşitul său prematur, în 1963. După ce îşi câştigase o oarecare notorietate prin participări la expoziţii alături de artişti importanţi, prin ilustrarea unor cărţi celebre de Aristofan, Frederico Garcia Lorca, Ignacio Sanchez, Lautré amont, Panait Istrati etc. pentru mari case de editură, multe dintre ele fiind acum adevărate rarităţi bibliofile, tot acest parcurs este prematur întrerupt la doar 55 de ani.

Vârbănescu pledează în opera sa pentru o creaţie cu caracter mitic şi nu mitologic, adică pentru o angajare ce îi îngăduie artistului să imagineze în spaţiul realităţii. El nu împrumută în compoziţiile sale elemente din stilistica noastră populară, porneşte însă de la ea pentru a-şi construi propriul discurs în care, deşi nu întâlnim aproape deloc elemente din folclorul românesc, imaginea de ansamblu induce cu pertinenţă o atare apropiere. Relaţia gândirii sale artistice cu folclorul nostru a fost remarcată şi de Petru Comarnescu în prefaţa catalogului, în 1968, cu ocazia expoziţiei pe care soţia artistului, Suzanne i-a organizat-o la Bucureşti, în sala Ateneului Român, fiind ulterior itinerantă în oraşul său natal, Giurgiu, Brăila, Galaţi şi la Muzeul de Artă Craiova, acesta din urmă având în colecţie trei lucrări ale artistului: Peştele, Cocoş şi găină şi Carieră la St. Restitut toamna.

Pledoaria sa pentru o poetică de descendenţă suprarealistă ne relevă un spirit sceptic dar echilibrat. Expresiile vizuale din ultima perioadă de creaţie, în marea lor majoritate nonfigurative, fundamentează un discurs nu pe tonalităţile avangardiste ale “rupturii” ci mai curând pe cele ale introspecţiei prin relevarea realităţii sale interioare. În acest sens procesul de abstractizare este, de fapt, unul de esenţializare, unde atitudinea dominantă este echilibrul.

Suntem conştienţi că ceea ce am încercat să realizăm acum, nu este decât un succint portret al unui artist, român de origine, pe care însă istoria artei noastre nu este încă pregătită să şi-l asume.