Mărţişorul a sosit anul acesta cu un cadou pe care Muzeul Municipiului Bucureşti, în calitate de gazdă, şi Cristian-Robert Velescu, l-au oferit celor care au venit să-l primească: expoziţia retrospectivă de pictură şi grafică Lili Pancu (1908-2006).

Fără a fi ostentativă în peisajul artistic românesc, Constanţa Virginia Pancu (Lili Pancu) a fost mai curând o prezenţă discretă care şi-a livrat opera în spaţiul public cu destulă parcimonie, motiv pentru care, mai ales în ultimele decenii, s-a scris destul de puţin despre ea. A beneficiat în schimb, cu precădere în ultimii ani, de o faimă orală generată atât de tăcerile artistei, dar şi de frecvenţa mare a lucrărilor sale apărute pe piaţa de artă.

Actuala Expoziţie retrospectivă însoţită de studiul critic şi monografic al lui Cristian-Robert Velescu reuşeşte, datorită probităţii demersului, să-i fundamenteze rolul şi locul în istoria artei româneşti.

Prin intermediul lucrărilor expuse şi cu ajutorul catalogului ştiinţific care le însoţeşte, putem pătrunde şi înţelege pentru întâia oară opera acestei personalităţi complexe şi rafinate despre care se ştiau atât de puţine lucruri sigure, în pofida îndelungatei sale existenţe.

Lili Pancu şi-a început ucenicia la Academia de Arte din Bucureşti, la clasa Ceciliei Cuţescu-Storck, modelându-şi apoi personalitatea şi creaţia în prezenţa unor prieteni şi cunoştinţe precum: Nutzi Acontz, Lena, Zizi şi Viorica Constante, Haig Acterian, Gheorghe Dinu sau Mihail Sebastian.

Urmărindu-i lucrările pe simeza palatului Şuţu, ai imaginea unui univers a cărui diversitate se coagulează în armonia unui traseu spiritual coerent unde, în mod ciudat, nu elementele de ordin plastic, linie, culoare, tuşe sunt cele care asigură omogenitatea, ci muzicalitatea pe care lucrările sale o degajă.

Încă de la debut, în 1929, la Salonul Oficial de desen şi gravură sau de la prima expoziţie personală de acuarelă, pastel şi desen din 1936 şi până la ultima ei prezenţă „scenică“ din 1978, creaţia sa destul de diversă păstrează constant calitatea unor fluenţe armonice ce induc privitorului ideea de sensibilitate muzicală. Este ceea ce îmi induce mie, cel puţin, acest prim contact amplu cu opera sa din mai toate perioadele de creaţie. Echilibrul, proporţia, armoniile în surdină sau viguroase ale culorilor, arabescul liniei ce ordonează compoziţia sugerează o sensibilitate de sorginte muzicală destul de rar întâlnită în arta românească şi a cărei întruchipare emblematică o reprezintă creaţia lui Theodor Pallady. Cu toate acestea, imaginile concepute de artistă au puţine lucruri comune cu cele ale lui Pallady, poate acea raportare constantă la spaţiul realităţii. Şi aici însă diferenţele sunt importante pentru că, dacă la Th. Pallady există o plăcere a contemplaţiei evocatoare de un anume adevăr pictural exprimat în rigoarea spiritului cartezian, cu efecte sintetice precis decupate în compoziţiile sale, la Lili Pancu nu întâlnim în aparenţă o preocupare vizibilă pentru stil, nici o căutare de tip simbolist, a unei metafore revelatoare, ci doar o desfăşurare spontană în faţa subiectului. Nu înseamnă că lucrările sale lasă impresia de improvizaţie. Dimpotrivă, asistăm la un alt registru de căutare, unde importantă este plăcerea contemplaţiei stimulată de aflarea a cât mai multe puncte de contact cu propria-i realitate interioară.

Atracţia pentru lumea exterioară raportată la starea sa interioară este o constantă pe care critica de specialitate o surprinsese ca element definitoriu în creaţia artistei încă de la debut (George Oprescu) şi a fost subliniată de mai toţi comentatorii importanţi, de la Ionel Jianu, Ion Frunzetti, N. Argintescu-Amza şi până la cei contemporani: Călin Dan, Aurelia Mocanu, Cristian-Robert Velescu.

Transpusă în culoare şi desen, lumea reală, din perspectiva celei interioare, conturează o geografie afectivă pe meridianele căreia artista evoluează cu nobleţe, atentă la „întâmplările“ artistice din jurul său, dar mai ales la relaţia cu subiectul.

Aflăm în compoziţii, naturi statice şi chiar în portrete mai mult decât o simplă probă de sinceritate generată de cercetarea realităţii, materializată în gesturi spontane dictate de stările ei interioare. Întâlnim aici un proces de complexă investigare, unde eforturile de simplificare a vocabularului plastic, tot mai vizibile odată cu trecerea anilor, se conjugă cu preocuparea pentru desen - posibil efect al debutului său în zodia graficii. Acest dialog fertil al materiei colorate cu linia este de altfel vizibil pe parcursul întregii sale creaţii.

O altă constantă o reprezintă, după cum observa cu acuitate Cristian-Robert Velescu, în studiul amintit: „abilitatea artistei de a transforma cvasi-instantaneu faptul observat în semn plastic“, pe care îl montează şi îl redă în întreaga sa complexitate.

Lili Pancu reuşeşte nu doar o creaţie de atmosferă aşa cum, uneori, a fost catalogată de observatori mai puţin atenţi, sau, aşa cum s-a mai afirmat, că lucrările degajă o „sensibilitate feminină“, ceea ce ar fi cu totul meritorie ca observaţie dacă, în critica de artă românească, sintagma nu s-ar fi împământenit cu încărcătura semantică condescendent-minimalizatoare, în contrast cu supremaţia artei masculine, realizate în forţă.

Sinesteziile pe care le degajă lucrările sale relevă dimensiunea unei înţelegeri moderne cuplate pe o structură de tip tradiţional. Atât motivul, cât şi caracterul subiectiv în care acesta este tratat, evită poncifele unui pitoresc facil direcţionând lectura cu delicateţe spre zona spiritualului nu într-atât, însă, încât structura sa extrovertită să nu îşi imprime pecetea senzorială.

Identificându-i cu deplină înţelegere perioadele de creaţie, corespondenţele şi afinităţile cu arta românească, dar şi occidentală, înţelegându-i deplin personalitatea şi datoria faptului că a petrecut două decenii în preajma sa, Cristian Robert Velescu, în încercarea sa de a-i contura portretul, surprinde esenţa personalităţii sale creatoare: „Lili Pancu refuzând experienţa propriu-zis avangardistă, dar manifestând constant o preferinţă pentru modernism, multiplele „faţete“ ale acestuia – unele dintre ele sonore, cvasi-avangardiste – fiind explorate într-un mod dintre cele mai personale.“

Impresia finală este că am văzut o expoziţie importantă, unde probitatea materialului ştiinţific, „regia“ simezei, dar mai ales respectul şi discreţia fină cu care s-a realizat recuperarea operei şi a omului nu sunt deloc ancorate în balcanismul nostru zgomotos şi superficial.