Ce ar putea să determine un tânăr artist să picteze icoane? Aparent, nimic, cu atât mai puţin atunci când acesta se simte ataşat de o formulă vizuală actuală, în care prioritară este focalizarea discursului pe realitatea imediată.

Arta zilelor noastre, spre deosebire de modernitatea începutului de secol XX, îşi concepe limbajul în ideea unei cât mai cuprinzătoare democratizări a spaţiului artistic, în contradicţie cu imaginea acreditată a artistului „demiurg” ce a dominat spiritul secolului abia trecut. Ea încearcă acum o „coborâre în stradă”, o implicare în cotidian, unde dominante sunt problemele de ordin social, politic sau material, în dorinţa ferm afirmată de recâştigare a „pieţei”.

În acest context încă învolburat de încercările schimbării canonului, Gabriel Giodea, artist al timpului său, ne propune, la galeria „Arta” din Craiova, un proiect surprinzător, dar şi riscant, din cauza unei prea dese frecventări a temei. Iconografii este, în intenţia autorului, aşa cum îi receptez eu mesajul, o încercare de „împăcare” a contrariilor. Expunând o serie de icoane pe lemn şi pe sticlă, de o impecabilă manufactură, fragmente de frescă, obiecte (bucăţi de brâu, cruci, pristolnice), alături de printuri ale unei icoane, colaje şi câteva obiecte kitsch, din aceeaşi zonă a spiritualităţii religioase, artistul ne pune, de fapt, în faţa unei realităţi atât de familiare nouă, aceea a unui melanj destul de colorat, adesea de un gust mai mult decât îndoielnic, între excesele păstrării tradiţiei şi acelea ale abandonării ei. Autorul ne oferă, astfel, o imagine a noastră, a unei lumi amalgamate, divizată între reacţiile angoasate dintre modernism şi tradiţionalism, a căror dispută pentru supremaţie îmbracă, pe lângă forme de expresie ridicole, aflate, din păcate, într-o covârşitoare majoritate, şi realizări artistice cu totul speciale.

Discursul vizual imaginat de Gabriel Giodea este, în primul rând, o pledoarie subtilă, bine măsurată şi clară, pentru o cale de mijloc. Artistul, înţelegând parcursul firesc al unei societăţi care nu vrea să rămână în afara istoriei, pledează totuşi pentru o contemporaneitate mai puţin agresivă, care nu doar să înţeleagă şi să protejeze elementul tradiţional, ci, pentru a-şi păstra identitatea, să se construiască împreună cu el. Este un discurs care, sub diferite forme, dar cu aceeaşi esenţă, a fost promovat la noi, în ultimele două decenii, de mai multe grupări artistice. Printre cele mai cunoscute sunt proiectele realizate la galeria „Catacomba” şi ale grupulului „Prolog”. Spre deosebire de acestea însă, unde pledoaria în favoarea păstrării unei identitaţi de factură ortodoxă se petrece oarecum insidios, prin inducerea „mesajului” în substanţa operei, la Gabriel Giodea mesajul este mai direct, subiectul principal constituindu-l icoana. Astfel, cele două tipuri de vizualitate abordate, icoană şi print, deşi nu se contopesc, se completează. În concepţia sa, atât credinţa, cât şi arta, reprezintă factori identitari ai umanităţii. Miza acestui proiect este aceea de a demonstra cât de legate pot să fie două forme de expresie vizuală, aparent aflate la antipozi.

Icoana, tema centrală a expoziţiei, are pentru noi o dublă semnificaţie – aceea iniţială, de obiect de cult, unde atât la nivel simbolic, dar şi formal, aceasta se circumscrie unui spaţiu bine definit de însăşi canonul care a impus-o, şi semnificaţia sa mai nouă, aceea de obiect cu valoare artistică, în care măsura o constituie criteriul estetic. Icoana devine astfel, în concepţia creatorului, un ax central pe care ne putem structura, cu beneficiu, contemporaneitatea. Aşa cum ne apare ea revelată în expoziţia lui Gabriel Giodea, icoana, ca sens şi semn, are capacitatea de a-şi spori mereu încărcătura simbolică fără a epuiza semnul. În acest sens cred că trebuie citită pledoaria sa pentru o înţelegere de substanţă a acestui univers atât de special, al lumii noastre bizantine, ce conţine în însăşi rigoarea normei, deschiderea, libertatea interioară necesară unei bune racordări la avatarurile unui prezent mereu fluid, ca şi inconsistenţa personajelor care îl locuiesc.

O excesivă licitare a substanţei sale simbolice duce, mai nou, la o diluare a sensului, generând, cel mai adesea, produse kitsch, pericol pe care artistul îl punctează expunând două piese reprezentative pentru această categorie: o Maica Domnului cu Pruncul, sub formă de stea, din plastic, cu becuri colorate, şi un Isus pe cruce, într-un glob tot de plastic care, agitat, sugerează un decor hibernal. Ambele piese au afişate vizibil însemnele unui brand comun, „Made in China”, ce a generat un alt proiect expoziţional, cu acelaşi nume. Aceste trimiteri cu un evident sens polemic sunt însă adiacente ideii centrale a expoziţiei care, aşa cum am mai afirmat, susţine complementaritatea a două spaţii, aparent antagonice, potenţându-se, de fapt, reciproc.

Trebuie subliniată şi calitatea panotării, care joacă un rol important în „descifrarea” proiectului expoziţional, fapt arareori întâlnit pe simezele galeriilor din România, unde grija pentru o cât mai expresivă „punere în scenă” este cel mai adesea ignorată de artist. Expunerea, migălos cumpănită, oferă un plus de consistenţă, confirmând, încă o dată, profesionalismul unui artist al cărui traseu merită urmărit cu atenţie.