La o primă observaţie, pictura este cea care domină spaţiul, Ratko Lalici expunând la această apariţie pe simezele bucureştene, aproape o sută de lucrări, în majoritate, de dimensiuni mari. Profesor la Facultatea de Arte Aplicate din Belgrad, el este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti sârbi contemporani, fiind prezent, de-a lungul anilor, în manifestări personale sau de grup pe majoritatea meridianelor. Discursul său plastic, specific generaţiei ’70 din care face parte, este axat, aşa cum este menţionat şi în titlu, pe o observaţie atentă asupra naturii. Explorând cu pasiune microcosmosul grădinii, artistul integrează elementul pictural cu cel narativ într-un discurs antrenant şi totodată original. Acest fel de a privi natura dintr-o perspectivă citadină, induce concomitent privitorului sentimentul seducţiei şi pe cel al unei nelinişti metafizice în faţa eternităţii. Lipsa de ostentaţie, precum şi candoarea motivelor preferate (flori, păsări, iarbă) sunt cele care generează surpriza unui discurs profund, încărcat de nostalgii care, în pofida unei vitalităţi formale, frizează adesea depresia.

O trăsătură pregnantă a lucrărilor sale este „teama” de gol, care îl determină să aglomereze ingenios suprafaţa cu o diversă multitudine de forme figurale sau abstracte. Este uşor de intuit aici plăcerea hedonistă a artistului dublată de o atentă strădanie, travaliu susţinut şi de seriozitatea pe care o presupune demersul său creator. Asistăm în mai toate desfăşurările sale vizuale la o generoasă risipă de efort, universul vegetal se revarsă luxuriant în explozii florale sau într-o profunzime de frunze ce cotropesc întreaga suprafaţă picturală. Nervozitatea tuşelor scurte, alternanţa şi neliniştea gestuală a juxtapunerilor realizate într-o cromatică rafinată cu dominante de griuri şi ocruri, contribuie decisiv la identitatea atât de pregnantă a unui stil incisiv şi bine definit.

Concentrate premeditat în câteva centre de atenţie, obiectele din sticlă şi lemn ale lui Mihai Ţopescu atrag privirea prin monumentalitate şi paleta cromatică vie, creând astfel un contrast ce potenţează benefic ambele personalităţi creatoare. Deşi aparent diferite, nu doar ca material, tehnică, dar şi ca stare, viziunile artistice ale celor doi expozanţi împărtăşesc unele similitudini, dintre care cea mai evidentă rămîne voluptatea creaţiei, acea plăcere devoratoare a lucrului unde bucuria zămislirii este greu de simulat, ca şi de disimulat. Fenomenul nu este singular, fiind propriu mai multor artişti, însă ceea ce îi individualizează pe cei doi este conjunctura, asumarea aceluiaşi context tematic, natura văzută „de la firul ierbii”, pe care fiecare dintre ei îl relevă în conformitate cu propria sa amprentă.

Redefinindu-şi acum lucrările prin secvenţe riguros selectate din propria creaţie, unde regăsim elemente naturale: flori, plante, frunze şi peşti, ce pot să se integreze generic tematicii asumate, Mihai Ţopescu îşi concentrază efortul, mai curând, asupra meşteşugului, a unei manualităţi obligatorii în realizarea unor obiecte de asemenea complexitate. Tematica proiectului se regăseşte adesea în universul stilistic al artistului care, aşa cum am mai afirmat, nu face decât să dezvolte în trepte seriale, temele şi conceptele specifice operei sale, în abordări obiectuale cu soluţii vizuale noi. Stimulându-ne ca de obicei imaginaţia la nivel epidermic, găsim adesea în spatele unor aparenţe spumoase, profunzimi dramatice, o stare existenţială care îl apropie, nu doar tematic dar şi conceptual de Ratko Lalici. În fapt, creaţiile lor interferează într-un sistem de comunicare ce se relaţionează nu numai formal, ci la nivelul profund al unor tipare de gândire artistică.

Iar ca notă de final, observăm cum demersul original, iniţiat şi dezvoltat cu o totală deschidere din partea celor doi, se defineşte acum explicit, ca un proiect generativ a cărui evoluţie este de aşteptat în continuare.