Comunismul a debutat, ca mai toate regimurile totalitare, cu o întreagă recuzită a terorii fizice, dar şi spirituale, prin intermediul căreia dorea să se impună. Dacă un regimul carceral, de o brutalitate recunoscută, a rezolvat relativ simplu problema disidenţei, în privinţa rezistenţei culturale, lucrurile necesitau o oarecare nuanţare. Aceasta s-a petrecut printr-o încercare forţată de schimbare a normei cu o serie de criterii estetice şi stilistice arbitrare în raport cu care era evaluată şi stimulată financiar „performanţa”. Politruci selectaţi din rândul unor creatori minori sau al celor tineri care erau uşor de manipulat, stabileau tipare estetice şi stilistice, un fel de ghid pentru artiştii români, dogme verificate deja în lumea sovietică.

În perioada post-decembristă au fost câteva expoziţii pe această temă, unde au fost expuse tot felul de experimente vizuale nefericite, apreciate însă de oficialităţile comuniste, reuşind astfel să inducă, poate involuntar, sentimentul fals, de repudiere a întregii producţii artistice din epocă.

Actualul proiect, Artistul şi puterea. Ipostaze ale picturii româneşti în perioada 1950-1990, propus de Fundaţia Centrul Cultural Art Society cu sprijinul financiar al Administraţiei Fondului Cultural Naţional, realizată în spaţiul generos al Bibliotecii Naţionale, oferă vizitatorului o altă perspectivă.

Ruxandra Garofeanu, curatorul proiectului, alături de Adela Mara şi cu ajutorul a două personalităţi emblematice ale artei româneşti, Dan Hăulică şi Paul Gherasim, conturează o viziune mai optimistă asupra picturii romaneşti din a doua jumătate a secolului trecut şi în nici un fel polemică în raport cu expoziţiile anterioare. Conceptul, care a generat acest proiect îndelung meditat, este legat de valoarea unor performanţe artistice reale în cei 40 de ani sub comunism, când pictorii români, mulţi dintre ei, au reuşit, cu sacrificii, să-şi construiască o operă viabilă evitând sau chiar protestând prin creaţia lor împotriva tiparelor impuse de regim. În sprijinul acestei demonstraţii sunt adunate 657 de lucrări din 27 de muzee, ateliere, colectii particulare din ţară şi chiar din străinătate. Un volum de muncă uriaş a cărui finalitate este aceea de a reliefa un fapt până acum ignorat, acela că puterea comunistă, în ciuda presiunilor de tot felul, nu a putut să domine libertatea şi calitatea expresiei plastice decât în măsura în care artiştii, dintr-un motiv sau altul, au acceptat asta. Cât, cum şi chiar de ce au acceptat artiştii să colaboreze cu un regim opresiv, dispus totuşi să fie generos când artiştii acceptau compromisul, este o altă poveste pe care actualul proiect nu şi-a propus-o, dar pe care o enunţ pentru că merită să fie dezvoltată într-o cercetare ulterioară.

Expoziţia cuprinde mai multe secţiuni, una dedicată maeştrilor consacraţi, cum sunt Andreescu, Luchian, Ressu, Dărăscu, Ghiaţă, o alta expresioniştilor, cubiştilor, oniricilor şi două secţiuni speciale dedicate „grupurilor” (Prolog, Sigma, 9+1, Tabăra Tescani, Tabăra Poiana Mărului, grupul 1+1+1 etc.), artiştilor postbelici care s-au manifestat vădit împotriva comunismului şi se încheie cu generaţia 80, ajunsă azi în pragul maturităţii.

În ciuda faptului că orice realizare de o asemenea amploare, la noi trebuie mai întâi „comentat㔺i apoi desfiinţată, dacă se poate, conceptul Ruxandrei Garofeanu şi al oamenilor care i-au stat alături, dă dovadă de profesionalism, de perseverenţă, destul de rar întâlnită pe meleagurile noastre, reuşind unul dintre cele mai importante proiecte curatoriale menit să clarifice o perioadă încă destul de controversată în peisajul artistic românesc.

De altfel, cea mai bună justificare a acestui demers recuperator şi a inerţiilor de tot felul pe care le-au întâmpinat, îl oferă, în cuvântul său de deschidere, Dan Hăulică:

„În dorinţa de a nu condamna la uitare patru decenii de intensă creativitate, organizăm această amplă manifestare pornind de la anul înfiinţării Uniunii Artiştilor Plastici (1950) şi ajungând la momentul schimbărilor semnificative, de la finele secolului XX. Vrem să spulberăm, prin intermediul picturilor expuse, ideea fals împământenită cum că aceste decenii s-au caracterizat printr-o artă dependentă ideologic de stăpânitorii sovietici, tributară esenţialmente realismului socialist şi edificării omului de tip nou. În anii terorii comuniste, pictura românească nu a regresat, nu s-a înregimentat doctrinelor staliniste, ci a continuat subteran sau pe plan retras, departe de bătaia reflectoarelor, să-şi declame cu o voce proprie ambiţiile, speranţele, înfrângerile, tot ceea ce ţine de paradisul şi infernul existenţei umane, de altitudinea spiritului sau de animalitate.

Sunt lucrări ce pot fi aşezate fără reţineri, aşa cum adeseori s-a întâmplat, alături de alte izbânzi ale umanităţii. Din păcate, majoritatea zac de decenii în depozite şi nu vor putea fi văzute de aproape nimeni decât prin efortul, dăruirea noastră. Nu tematica expoziţiilor colective de altădată ne interesează, ci individul, valoarea intrinsecă ce a trecut aproape neobservată din cauza propagandei oficiale asfixiante. Vrem să arătăm că România nu a fost o insulă protocronistă, dimpotrivă, în underground, a încercat să fructifice cele mai importante experimente occidentale. Lucrările selecţionate de noi din mai toate muzeele ţării, de la Cluj la Constanţa, de la Iaşi la Timişoara, de la Oradea la Craiova, de la Bârlad la Tg.Mureş, vă pregătesc o surpriză unică şi irepetabilă. Au trebuit luate cu asalt muzeele închise din România, depozitele pline de mărturii tulburătoare, care nu au şansa unei expuneri permanente din cauza inerţiei intrate în sânge şi a lipsei de fonduri minime. Va fi, sperăm, o lecţie exemplară pentru generaţia tânără.”

Patru decenii de pictură, poate cele mai controversate, expuse într-un traseu muzeografic nu tocmai uşor de parcurs mai ales datorită unei panotări, gen pinacotecă, unde lucrările sunt expuse pe câte trei rânduri, constituie un moment important pentru arta românească, pentru public şi un incitant material de cercetare pentru specialişti.