Maurice Mircea Novac este unul dintre cei mai cunoscuţi artişti romani contemporani, ale cărui statut şi activitate sunt confirmate şi de proiectul expoziţional lansat pe 17 martie a.c. la Galeria Virtuell-Visuell din Dorsten, Germania. Este vorba despre o expoziţie curatoriată de cunoscuta galeristă Doina Talmann care, de ani buni, promovează în Germania nume sonore ale artei noastre contemporane. Cu această ocazie a fost lansat şi albumul monografic al pictorului, apărut în condiţii grafice impecabile la editura Klartext din Essen în ediţie trilingvă: română, germană, engleză şi realizat cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român. Acesta este primul album monografic dintr-o serie de proiecte a Doinei Talmann, care îşi propune să promoveze atât artişti români consacraţi, cât şi tineri cu un început promiţător de carieră.

Urmărindu-i atent parcursul, nu este greu de observat că, după trei decenii, gândirea plastică a lui Maurice Mircea Novac îşi găseşte împlinirea relativ aproape de formula care i-a marcat debutul. Privind din această perspectivă, este evident că anii ce au urmat plecării sale în Olanda au fost determinanţi în evoluţia ulterioară. Distilarea şi mai ales clarificarea demersului artistic este acum rapidă. Înţelegând înaintea altora că sistemul de competenţă şi performanţă al Occidentului este mult diferit de paternalismul şi închiderea în sintagmele culturale locale, cu care fuseseră obişnuiţi artiştii români în perioada comunistă şi mult după aceea, artistul se debarasează repede de tot ceea ce era redundant în creaţia sa. Asta nu înseamnă că a aderat necondiţionat la formule plastice de conjunctură. Dimpotrivă, contactul cu o spiritualitate tolerantă şi deschisă l-a făcut să-şi distingă mai clar propriul traseu, evitând cu inteligenţă capcanele globalizării spirituale.

Experienţa acestor ani fertili constituie „patul germinativ” al celor mai recente cicluri ce au declanşat „schimbarea la faţă” a creaţiei sale. Elementul narativ important, determinant chiar, până acum în economia creaţiei sale, este mult estompat şi, uneori, aproape anulat. Acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul intern al compoziţiei, unde discursul de tip renascentist este atacat, în mod deliberat, într-o încercare îndrăzneaţă de reconfigurare atât a spaţiului, cât şi a modului de distribuire a elementului cromatic. Pictura lui se hrăneşte acum cu ceea ce a văzut şi păstrat în memorie: imagini, lumini, umbre care, distilate, aneantizate temporal şi, uneori, chiar spaţial, capătă propria măsură, devenind materia primă a realizărilor din ultimii ani. În acest sens cred că trebuie menţionat un elocvent portret făcut de Aurelia Mocanu, unul dintre semnatarii textelor din album: „Mircea Maurice Novac se aşază cu ritual, aproape ca şlefuitorul de lentile, în faţa şevaletului. E laborios cu deliciu şi miză interioară personală, fără agenda modei şi a cotelor de vânzare. După trei decenii de panoptic evolutiv, pânzele lui se depliază precum aripa viscontiană a picturii figurative româneşti.”

După cum, într-un fel sau altul, sunt denumite şi mai ales prin ceea ce reprezintă - peisaje, personaje, naturi moarte, în aceste ultime cicluri ale sale (Ikariotica, Paşii Ioanei, Ioana şi oraşul) ai iniţial impresia că este vorba de lucrări cu un accentuat sens autobiografic. Ca în întreaga sa creaţie însă, pictura lui Mircea Novac, deşi păstrează întotdeauna aparenţa unor spaţii concrete, nu trimite la nici o realitate exterioară, ci la ea însăşi. Un asemenea tip de abordare presupune adesea o doză de arogantă suficienţă. În realitate însă lucrurile nu stau aşa. Sensibilităţile demiurgice ale artiştilor din secolul abia trecut sunt departe de el. Atent la ceea ce se petrece în jurul său, fară a încerca să ia o atitudine provocatoare, artistul îşi construieşte compoziţiile într-o stare de complicitate cu privitorul care, la rându-i, ancorat în cotidian, sătul de reţete impuse, simte doar nevoia să vadă şi, de ce nu, să înţeleagă. Adoptarea unei relaţii între o vizualitate de tip clasic şi trendul deconstructivist contemporan, denotă o solidă gândire artistică, precizând atât seriozitatea cunoştinţelor, cât şi opţiunea sa pentru prezent. El reuşeşte astfel un remix original între tradiţie şi actualitate, unde fiecare îşi face simţită prezenţa în doze variabile mai curând intuite decât afirmate, evitând atent „citatele”de orice factură. Discursul său vizual se petrece întotdeauna la nivel formal, pictorul neavând vocaţia angajamentelor de nici un fel, cu exceptia celui la nivel estetic.

Într-un „close reading” putem sesiza însă subtilitatea mijloacelor la care apelează pentru a-şi capta auditoriul. Pornind de la subiect- care cultivă abiguitatea filonului epic, în cheie onirică, cu o paletă cromatică deliberat apropiată formelor digitale de expresie vizuală, ajunge la abordări atipice de punere în pagină, care rup echilibrul clasic al compoziţiei. Imaginile sale, atât de bine supravegheate şi totodată surprinzătoare, conţin ceea ce cred că este important în orice formă de creaţie, frumuseţea, la meraviglia, într-o alchimie unde până şi hazardul pare obiectiv. Conturându-şi un stil bine echilibrat, mizând atât pe seducţie, cât şi pe exactitate, fără a epata, dar şi fără a putea fi contrazis, Mircea Novac apără şi ilustrează ideea clasicităţii din perspectiva contemporaneităţii imediate, idee care îl conturează şi îl impune acum, la vârsta maturităţii, ca una dintre personalităţile artistice temeinic aşezate în peisajul vizual românesc, şi nu numai.