Ne-am obişnuit până acum să privim creaţia lui Grigore Popescu-Muscel din perspectiva realizărilor sale cu adevărat speciale în spaţiul picturii murale de tip ortodox. A fost surprinzător pentru cei care îi cunoşteau creaţia anterioară să descopere o latură nebănuită a fiinţei sale artistice, pictura de şevalet pe care, deşi o practică de multă vreme, abia acum a decis să o mărturisească. Cunoscând omul, atât de deschis să recepteze pozitiv orice formă de expresie vizuală autentică, putea fi intuită şi această latură, târziu dezvăluită, a personalităţii sale. A decis să o facă abia acum, într-o primă manifestare publică ce a avut loc în luna mai la Centrul cultural Palatele brâncoveneşti din Mogoşoaia.

Faptul că la un interval foarte scurt, de câteva luni, prezintă alte lucrări pe simeza galeriei Arta din Craiova spune ceva despre intensitatea şi vitalitatea cu care a decis să îşi trăiască existenţa artistică, în continuare într-un moment în care mulţi se gândesc să îşi finalizeze opera.

Grigore Popescu-Muscel nu este singurul, dar este printre puţinii artişti români care îşi construieşte universul plastic în două spaţii aparent divergente: cel al unor reprezentări tematice riguroase, specifice iconografiei bizantine şi acela al unei libertăţi aproape totale de expresie dar mai ales de exprimare.

Dacă în frescă se afirmă fiinţa sa diurnă, în pictura de şevalet avem oportunitatea să vedem latura sa romantic răzvrătită, aceea a unui dionisiac care îşi exteriorizează neliniştile. El aparţine acelei tipologii de artist la care luciditatea există într-o bună simbioză cu intensitatea trăirilor perceptive şi afective fără însă a interfera în exces.

Imaginile expuse la Craiova sunt furnizate de o arhivă personală de impresii vizuale ale unor peripluri reale de la spaţiul aproape mitic al Câmpulungului Muscel natal (Liniştea pădurii iarna) la peisajele matriciale ale vestului european (Primăvara în Tirolul de sud).

Privirea artistului, cu excepţia portretului (Criticul de artă) este, ca şi în expoziţia precedentă, focalizată spre peisaj, care însă nu determină decât în mică măsură atitudinea sa asupra realităţii, el fiind preocupat mai mult de a surprinde autenticitatea afectivă a stărilor pe care le-a trăit în momentul creaţiei decât notaţia exactă.

Păstrându-se în perimetrul unui figurativism moderat, vizualitatea pe care ne-o propune pictorul abandonează reflectarea pasivă a modelului implicându-se instinctiv într-o reprezentare interpretată a realităţii ce devine expresia unei interiorităţi mai mult decât a exteriorităţii. Forma, abia sugerată, este un atribut al culorii, o modalitate de exteriorizare, de comunicare a unor stări. Peisajul, fiinţele sau obiectele sunt o convenţie, ele se constituie în transfigurări iconice generale, fără identitate proprie, artistul impunându-le o existenţă subiectivă, aceea a propriilor sale stări (Maici la mânăstirea Văratic, Orizont cu acoperişuri roşii, Gaterul de pe râul Târgului, Băile Kreţulescu noaptea şi altele).

Stilizarea, modul său de reducţie în forme simple, robuste, devorate de o cromatică intensă şi autonomă faţă de motivul real, structurează un limbaj propriu regăsirii instinctualităţii elementare, a unei simplităţi care însă nu este extatică, ci, dimpotrivă, ancorată în ritmurile fireşti ale unei existenţe cotidiene.

Existenţialismul său cu tentă expresionistă constituie celălalt pol al unei sensibilităţi în esenţă figurative care, ca şi pictura murală, se hrăneşte cu substanţa profundă, adesea obscură, a oricărui act creator. O natură telurică, uneori stihială, conturează „fiinţa rotundă” a acestui artist de vocaţie care, acum şi prin intermediul picturii de şevalet, va ocupa un loc privilegiat în conştiinţa afectivă a publicului.