Mihai Ţopescu este un nume sonor în arta românească de azi. Deşi este cel mai adesea asociat cu arta sticlei, domeniul în care a debutat şi a reuşit să-şi dobândească consacrarea, de ani buni, tot mai explicit, el îşi reformulează imaginea în sensul unei vizualităţi din ce în ce mai complex asumate. Privit aşa, parcursul creaţiei sale poate fi asimilat cu cel al artei româneşti de performanţă din ultimele trei decenii.

Evenimentul pe care urmează să îl producă Mihai Ţopescu la Paris în cadrul cunoscutei galerii, Espace Christiane Peugeot, la începutul lunii martie, împreună cu artistul vizual François Pohu- Lefevre, confirmă traseul fertil pe care continuă să evolueze.

Avatarurile stilistice propuse în toţi aceşti ani concentrează fluctuaţii între un pre-modernism şi o post-postmodernitate tardivă, raportându-se la noua paradigmă estetică, aceea care a penetrat irezistibil cultura umanităţii de o bună bucată de vreme. Nu acelaşi tip de evoluţie îl urmează sensibilitatea sa artistică, ancorată identitar în substanţa filonului tradiţionalist de factură ortodoxă de la noi.

După cum menţionam şi anul trecut în deschiderea oficială a expoziţiei Sacrifice, la Muzeul Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia, acesta rămâne important în descifrarea spaţiului său spiritual actual. Proiect în evoluţie, Sacrifice dezvoltă în această fază o continuare a cercetărilor artistului asupra conceptului de sacrificiu, înţeles ca o asumare dramatică a destinului. Având în vedere dimensiunea atât de serioasă a temei, înclin să cred că ea depăşeşte stadiul unei cercetări pe palier estetic sau social, atingând structura de profunzime a identităţii sale. Întâlnim forme vizuale parţial cunoscute din proiectele anterioare. Astfel nu suntem surprinşi de ineditul noilor sale reprezentări, Coconii, pe care mizează de această dată Mihai Ţopescu. Aceştia constituie dezvoltarea actuală a proiectului: o serie de capete din lemn, cu nişte coifuri din cuie colorate, sugerând ideea autoportretului în ipostază de martir. Cred că este o încercare de „împăcare” a contrariilor între firea sa, adânc amprentată de tradiţia locului, şi dorinţa firească de a participa la concertul celei mai recente modernităţi. Asemenea performanţe nu sunt imposibile, şi cred că Mihai Ţopescu este impregnat, chiar şi la nivel subliminal, de exemplul fostului său concitadin, Constantin Brâncuşi, dar şi de alte exemple, mai actuale, din arta românească, precum cele ale unora dintre membrii grupării Prolog.

Măsura în care aceste lucrări, Coconii, au impactul scontat de artist, cred că este totuşi o problemă de interes secundar. Proiectul Sacrificiul, sub toate formele imaginate de artist, mi se pare că are, în primul rând, un rol terapeutic, în sensul unei clarificări necesare cu sine. După un parcurs destul de sinuos, întins pe mai bine de trei decenii, cu satisfacţii, dar şi inerente dezamăgiri, a sosit probabil momentul când, ieşind din agitaţia browniană a unui cotidian tot mai devorator, Mihai Ţopescu doreşte să îşi cunoască şi să îşi asume artistic matricea sa umană. Încercarea de explorare până la epuizarea temei sacrificiului artistic reprezintă o formă romantică de asumare, nu lipsită de orgoliu, a gestului răstignirii. Orice apropiere de harul iubirii reprezintă şi o formă de apropiere/comparaţie semeaţă specifică creatorilor din secolul trecut. Conştient sau nu, artistul ne arată că emoţional aparţine acelei sensibilităţi, schimbările sale, la nivel de imagine, fiind împărtăşite din dorinţa firească de a fi cât mai bine asimilate de contemporani.

Dincolo de toate aceste etichete şi încercări de descifrare a stărilor sale artistice şi existenţiale, tema abordată ne prezintă portretul/autoportretul într-o nouă stare de agregare a materiei, cea solidă. Este o formă de cristalizare firească a fluidelor cu care a debutat această cercetare iniţiatică. Materializarea topirii iniţiale, de la Mogoşoaia şi Veneţia, în noua stare a (auto)portretelor din lemn şi cuie capătă, în mod voit şi o valoare simbolică, apropierea de sacrificiul christic fiind evidentă. Încercarea de a evita riscul unei înţelegeri diluate a mesajului este subliniată, poate mult prea îngroşat, prin aşezarea Coconilor pe socluri din lemn marcate cu semnul crucii. Adiacent miezului afectiv, expunerea în sine are, astfel, o miză estetică/conceptuală sporită, datorită învelişului său vizual. Lucrările transmit eficient statutul ambiguu al lui Mihai Ţopescu, care pendulează între fiinţa sa adâncă şi tendinţele de afiliere la un cod vizual pe care îl percepe adesea ca uniformizant, dar mai uşor de citit pentru contemporani.

Aştept cu îndreptăţită curiozitate noua formă de agregare artistică a sufletului său!