Cristian Diţoiu şi opţiunea sa pentru o geometrie vãzutã a picturii în Ecleraj

Am făcut în mod intenţionat această parafrazare din binecunoscutul studiu a lui Charles Bouleau, Geometria secretă a pictorilor, pentru a surprinde o parte din esenţa propunerilor vizuale făcute de Cristian Diţoiu în ciclul său Ecleraj, expus, recent, la Palatele Brâncoveneşti Mogoşoaia. O cuprindere mai largă a demersului este, însă, obligatorie atunci când discutăm de pictură, ca în cazul de faţă, deoarece detaliul şi transcendenţa mesajului sunt foarte importante, acestea făcând adesea diferenţa.

Într-o perioadă când arta în general, şi cu precădere cea vizuală, încearcă să se elibereze de orice limitare a reprezentării, când pictura se manifestă în sensul  schimbării de canon şi a implicării sale în spaţiul contemporan, social şi politic, Cristian Diţoiu ne propune în Ecleraj un discurs vizual care urmează rigoarea limbajului plastic, în contrast cu trend-ul actual. Nu cred că este vorba de un protest, ci mai curând un mod de asumare/ manifestare a unei alte  libertăţi, aceea din interiorul canonului. Printre atâtea deconstrucţii moderniste sau postmoderniste, el preferă – cu toate riscurile ce decurg de aici – să-şi facă un blazon din supunerea la norme. Faptul că artistul optează, doar aparent, pentru o picturalitate epurată de încărcătura emoţională a oricărui element epic, recognoscibil în dimensiunea realităţii vizibile, constituie o bună modalitate de punere în context. Nu întâmplător pictorul mizează pe o expresie vizuală abstractă unde, fiecare lucrare în parte, dar şi întregul ciclu privit în ansamblu, au un numitor comun: raportul dintre dimensiune, culoare, formă şi aşternere. Perseverenţa cu care îşi urmăreşte traseul poate părea, într-o lectură grăbită, rigidă şi convenţională; această abordare însă, din interiorul codului, îi oferă şansa libertăţii de expresie.

 Impactul imaginilor concepute de artist, în descendenţa austeră a clasicismului, constă în faptul că lumina este atât de precis controlată şi implicit direcţionată, încât pare că radiază dinspre interior, fapt care generează o subtilă sinestezie spre zona spirituală. Formele propuse, care se rezumă doar la pătrat, triunghi şi dreptunghi, cu derivatele lor, induc privitorului sentimentul că se află în faţa unei lumi armonios constituite, şi că devine parte a ei tocmai datorită ordinii sale interioare.

Compoziţiile atent construite, geometrii  pictate în roşu, galben, albastru şi culorile complementare rezultate din îmbinarea acestora, impun receptorului sentimentul unei linişti senine, aureolare, de apartenenţă la un univers bine închegat, care îl include.

Nuanţa, rafinamentul raporturilor cromatice, grija acordată detaliului sunt elemente care au identificat încă de la debut creaţia sa. În aceeaşi dorinţă de armonie a elementelor putem remarca atenţia acordată aşezării lor în spaţiul expoziţional, parcursul în care trebuie văzute; totul este atent premeditat. Discipolatul său în preajma lui Paul Gherasim, entitate marcantă a verticalităţii noastre artistice, dar şi morale, îşi arată acum roadele. Spaţiul central al expunerii cuprinde şase lucrări ce conturează cromatic nucleul tare al acestui ciclu, din care radiază o serie de câte douăsprezece lucrări în ambele sensuri. Culorile primare ce domină aici se nuanţează în cele două sensuri pe o gamă de galben din care se formează complementarele. Diversitatea şi dinamica imaginilor aparent statice sunt obţinute prin repetate şi migăloase juxtapuneri care devin lanţul cromozomial, marca cromatică a acestui ciclu. Ele nu creează volume sau adâncimi perspectivale, ci conferă picturii o simbolistică şi un sens metaforico-reflexiv. Funcţionând într-un spaţiu abstract, legile geometriei şi cele ale picturii se întâlnesc generând o gândire de tip metaforic. Cele două moduri de desluşire, geometria şi plastica, se coagulează într-un limbaj senin, care, nu întâmplător, generează transcendenţa imaginii. Prin aşterneri succesive artistul spiritualizează materia şi conferă picturii atât o dimensiune fizică, cât şi una sugerată. Fără ca ceva să îl exprime în mod explicit, adevărul transpare firesc, devenind o evidenţă care nici măcar nu mai trebuie rostită. Întreaga virtuozitate artistică este pusă în slujba acestui concept, al credinţei divine.

Probabil datorită propriilor mele nelinişti, am fost tentat, iniţial, să încerc să infirm ceea ce artistul spunea în legătură cu ciclul Ecleraj: „pictura e doar calea pe care se ajunge acolo, pictura nu e punctul final”, argumentându-mi teoria prin faptul că o bună stăpânire a mijloacelor plastice, independent de gândul în slujba căruia au fost puse, poate să genereze singură valoare. Revăzându-i lucrările, am înţeles că acestea respiră încărcătura adevărului cu care au fost investite şi, în pofida oricăror performanţe tehnice, golite de substanţă, imaginile sale  nu ar putea fi decât nişte simple exerciţii de virtuozitate. Angrenat în tumultul vieţii cotidiene, el creează o „ artă pură” care, în ciuda aparenţelor, emană emoţie, căldură, linişte şi, mai mult, o spiritualitate organic asumată.   Ce este surprinzător, şi de aici măsura talentului său, e că această formulă extrem de greu de susţinut retoric azi, nu alunecă niciodată într-un livresc steril. Frumuseţea calmă a imaginilor, sinceritatea, rafinamentul, simplitatea şi căldura autentică a mesajului pe care ni-l transmite Cristian Diţoiu sunt unele exemplare, cu atât mai mult cu cât îi simţim artistului singularitatea, într-un peisaj contemporan în care stăpânirea legilor „aristocrate” ale picturii este mai curând un oprobriu decât un orgoliu.