Nu am înţeles plecarea ta atât de grăbită. Cred că va mai trece o bună perioadă de timp până o să mă obişnuiesc cu ideea că nu o să te mai găsesc la muzeu. Ştiu, a fost un efort uriaş de aproape patru decenii, în care cu o răbdare chinezească ai reuşit să construieşti la figurat şi, mai nou, la propriu imaginea acestui loc, atât de drag ţie cât şi mamei tale. Îţi spun asta, şi nu este pentru prima dată, deoarece timp de douăzeci de ani am stat alături de tine în calitate de coleg şi apoi de prieten. Nu ştiu cât am investit noi ceilalţi sau eu, în această pasiune de tinereţe, dar de tine sunt sigur că ai iubit muzeul până la capăt. Îmi pare rău că ai plecat tocmai acum când mai era atât de puţin de aşteptat. Aşa cum te ştiu, cred că ai făcut-o din modestie şi din timiditate. Tot timpul ţi-a plăcut să munceşti, retrăgându-te din lumina reflectoarelor în favoarea altora. Abia acum, în ultimii ani, neavând încotro, ai ieşit pe scenă, dar şi aceste ieşiri erau încărcate de modestie, încercând să pui în valoare lucrurile sau artiştii despre care vorbeai, şi nicidată pe tine. Ştii bine că am discutat în contradictoriu de atâtea ori despre acea inepuizabilă cantitate de bunătate cu care priveai lumea, şi mai ales pe mine. Cred că mă supăram de fapt pe acea jumătate bună a mea, pe care tu reuşeai să o întruchipezi atât de firesc. Risipeai atâta căldură în jur încât topeai până şi cele mai aprige duşmănii. Ai fost unul dintre puţinii oameni cunoscuţi care, deşi trăind într-o junglă, nu avea duşmani naturali; şi chiar pe aceia, teribili de puţini care se obstinau în veninul lor, reuşeai cu înţelegere, poate chiar iubire, să-i duci spre lumină. Sigur că uneori mă răzvrăteam împotriva ta, deşi ştiam, atât de bine, că sunt condamnat să te iubesc. De aceea nu înţeleg de ce…? Ştii ce cred eu, dragul meu, cred că ai avut atâta bunătate de împărţit şi, risipitor cum te ştiu, împărţind-o fără limite, nu ai mai păstrat nimic şi pentru tine. Cred că ai plecat să cauţi puţină iubire. Puteai să ne-o ceri nouă, cei care primisem atâta dragoste de la tine şi, măcar câţiva dintre noi ne-am fi învoit să-ţi dăm, puţin câte puţin, înapoi.

Ai uitat şi ce mi-ai promis... că o sa vină vremea când o să avem iar timp să jucăm table ca în tinereţe (baschet nu am mai fi putut!). Cred că şi din această cauză sunt atât de supărat că ai plecat aşa, pe nepusă masă. Marcel nu ştie să joace table!

Asta este, dacă tu aşa ai hotărât, atunci să-ţi fie bine acolo! Îmi pare rău, dar încă nu pot să-ţi spun adio prietene. La revedere!