Încheind de scris, foarte recent, o introducere la poetica lui William Blake, mi-a rămas în minte o sintagmă pe care am utilizat-o pentru a descrie arta poetului englez: „continuum vizual-verbal” (formula mi-a fost inspirată de criticul american W.J.T. Mitchell, care vorbeşte, într-un rând, despre „dialectica vizual-verbală” blakeană). Precum se ştie, opera lui Blake constă, în principal, dintr-o serie de „cărţi profetice”, păstrate ca „manuscrise anluminate”. Concret, porţiuni întregi de text vizionar epic sau liric sunt gravate, potrivit unei tehnici speciale, pretins „inspirate”, pe plăci separate, asigurând o sudură subtilă între dimensiunea pur vizuală şi cea pur verbală, unindu-le, cum s-ar zice, într-un întreg, menit a fi savurat ca atare de receptor. Acest experiment estetic, atât de rar la finele secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, a devenit blueprint-ul unui adevărat fenomen artistic în secolul al XX-lea.

Romanul grafic (fiindcă despre el va fi vorba în acest articol modest) îşi are rădăcinile, poate, mai puţin în arta elaborată şi elitistă a lui Blake, cât în caricaturile lipsite de pretenţii ale unui satiric elveţian, pe nume Rodolphe Töpfer (1799-1846). Contemporan cu gravorul englez, despre care, cu siguranţă, nu a ştiut nimic (precum, cu siguranţă, nu am şti nici noi, dacă nu ar fi existat câţiva entuziaşti care să-l fi adus în atenţia criticii estetico-literare în prima jumătate a secolului al XX-lea), Töpfer a început să deseneze nu pentru un public larg, ci pentru un cerc de apropiaţi. Totuşi, a trebuit să se scurgă mai bine de o jumătate de secol de la moartea talentatului elveţian până când benzile desenate au devenit o modă printre cititorii de ziare.

Primii eroi de benzi desenate, spuneam, apar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în perioada desemnată, curent, drept La Belle Époque. Personajele cele mai cunoscute sunt The Katzenjammer Kids (care vor fi pomeniţi, peste mai bine de un veac, de locotenentul britanic Archie Hicox din Inglorious Basterds al lui Quentin Tarantino), Krazy Kat şi Dick Tracy. Serializate în paginile unor ziare sau apărute drept suplimente ale acestora, benzile desenate încep să fie publicate independent, sub forma unor antologii, din 1935 (Max Gaines este primul care o face, fiind imitat prompt de concurenţă). Dar ceea ce modifică radical statutul benzilor desenate este apariţia, în 1938, a primului supereou, Superman, imaginat de Jerry Siegel şi de Joe Schuster (incarnarea extraterestră a moralei terestre va fi pomenită, din nou, de celebrul asasin-filosof Bill în Kill Bill: Vol. 2 al aceluiaşi Tarantino). De la naraţiunile alerte ale supereroilor ulteriori (Batman, Captain America etc.) şi până la tramele convolute ale romanelor grafice nu mai era decât un pas. Şi el a fost repede făcut.

Primul roman grafic este considerat, retrospectiv, Blackmark (1971) de Gil Kane şi Archie Goodwin (deşi există voci care văd pionieratul în thriller-ul SF His Name Is... Savage, publicat de acelaşi duo în 1968). Aventura SF din această naraţiune este emulată, ulterior, de volume precum Bloodstar (1976) de Richard Corben. Fanii mai serioşi ai genului identifică, totuşi, rădăcinile acestui tip de naraţiune vizuală în volumul A Contract with God, and Other Tenement Stories de Will Eisner (care este, simultan, prozator şi grafician), apărut în 1978. Oricum, ar sta lucrurile, trebuie subliniat că romanul grafic se impune în ochii exigenţi ai criticii literare profesioniste abia în 1986, odată cu apariţia cărţii Maus de Art Spiegelman în 1991 (primele capitole începuseră să fie însă serializate încă din 1980). Centrată asupra Holocaustului, dar distribuind în roluri antropice o serie întreagă de personaje-animale, această profundă fabulă morală a dobândit un statut iconic în lumea romanului grafic, fiind distinsă, fapt unic în branşă, cu prestigiosul premiu Pulitzer. Autorul însuşi se inspiră din saga propriei familii, vânate de nazişti în Europa şi găsindu-şi refugiul în Lumea Nouă. Epigraful cărţii, „Evreii sunt cu siguranţă o rasă, dar nu una omenească” (Adolf Hitler), este tratat în cheie devastator de ironică de Spiegelman, care face uz de tropii propagandei naziste (care-i asimilează pe evrei şobolanilor; cf. revista Der Stürmer, editată de Julius Streicher şi apărută, cu intermitenţe, între 1923 şi 1945) pentru a-şi pune în mişcare subtilele mecanisme epice. Capodopera lui Spiegelman ar trebui să devină lectură obligatorie la cursurile de istorie din întreaga lume.

În paralel cu impresionanta explozie numerică, romanul grafic se va rafina, cu siguranţă, în deceniile care urmează, mai ales că au apărut deja capodopere ale genului, precum Persepolis (2003) de Marjane Satrapi sau The Quitter (2005) de Harvey Pekar şi Dean Haspiel. În plus, Danny Fingeroth, specialist în domeniu şi el însuşi un respectat grafician, a realizat chiar şi un corpus canonic de texte grafice, numărând nu mai puţin de 50 de titluri (pentru mai multe detalii, a se vedea utilul său Guide to Graphic Novels, publicat în 2008). Rămâne de urmărit cum va răspunde şi publicul român la sugestiile vizual-verbale pe care le oferă una dintre cele mai dinamice şi mai lipsite de prejudecăţi manifestări estetice ale ultimei jumătăţi de secol.