Cărţile nu prea ies bine în pictură (cea laică), iar în sculptura în marmură, nici atât. Bănuiesc că e considerat foarte distins să ţii o carte în mână, dar operele respective de obicei eşuează în academism sau ţin de portretistica minoră. O excepţie sunt însă cărţile de plumb care revin mereu în instalaţiile şi sculpturile lui Anselm Kiefer.

În unele cazuri, ele sunt referinţe directe la istoria Germaniei din anii premergători războiului (arderea cărţilor) sau sunt încorporate în opere care altminteri trimit la asemenea episoade (ca Noaptea de cristal). O aluzie la anii războiului, confirmată şi de titlul din Celan, este poate avionul de plumb imens, estropiat, cu aripile îngreunate de teancuri de cărţi, tot de plumb, din care se ivesc flori uscate de mac (Mac şi memorie, 1989). E vorba acolo, s-ar zice, de un anti-avion care nu negociază între gravitaţie şi portanţă, ci între amintire şi uitare. În experimente mai recente, cartea dislocă trupul unei păsări cu aripi enorme din acelaşi material – prima din ele fiind făcută în 1994 din plumbul acoperişului catedralei din Köln, aflată atunci în renovare. Iar în 2007, dintr-un teanc de cărţi de plumb, sculptorul face să crească tulpina nesfârşită a unei floarea-soarelui fără petale.

Mai interesante aici sunt însă bibliotecile cu cărţi de plumb ale lui Kiefer, instalaţii de dimensiunea unei camere şi cântărind mai multe tone. În anii 1985-1989 el lucrează la „Mesopotamia”, două corpuri de bibliotecă pe structuri de fier. Numite Tigru şi Eufrat, ele sunt despărţite prin sticla unui „uscat” paradoxal, îngust ca şi cum el ar fi de fapt râul – un râu anulat. Pe rafturi sunt în total vreo 200 de cărţi deformate, din care cam o treime cuprind ici-acolo colaje înceţoşate de fotografii aeriene, nori ectoplasmici şi aşa mai departe, cu alte cuvinte, antiteza absolută a cuneiformelor clare şi ordonate sugerate de titlu.

Alte 40 de asemenea cărţi sunt adunate laolaltă în biblioteca din „Spargerea vaselor” (1989-1990), unde, de data asta, sticla e spartă în nenumărate cioburi, ca unele vase din tradiţia cabalistică. Vasele par să fi fost înseşi cărţile din foi de plumb, care, sparte, se preschimbă alchimic în sticlă. Scara e şi mai mare în „Recensământ” (1991), unde trei corpuri lungi de bibliotecă şi două înguste sunt organizate în aşa fel încât să creeze o cameră cu o mică intrare. În spaţiul apăsător dinăuntru, cărţile sunt departe de a mai fi clasicul tezaur al cunoaşterii, fie el perimat sau nefuncţional, şi devin doar un instrument de control şi opresiune, o sumedenie de catastife, de dosare cu greşelile, păcatele, taxele şi impozitele noastre, toate afirmaţiile irelevante, (fals) factuale care pot fi făcute despre noi.

Multe dintre cărţile din bibliotecile lui Kiefer sunt deformate, dezmembrate, sau măcar par umflate de umezeală şi mâncate de şoareci. Asta dă, e drept, foilor de plumb o inegalabilă – şi ameninţătoare – tactilitate. Nu le vei citi, ci te vei lupta cu ele, vei fi lacerat, vei fi pus la pământ. Din loc în loc ies dintre rafturi mănunchiuri de sârmulie de cupru, destinate probabil unei electricităţi care le-ar fi putut eventual însufleţi, dar care nu mai vine. N-ai cum să nu te gândeşti că transparenţa hârtiei în lumina galbenă a lămpii a devenit, la cel mai bacovian dintre sculptori, opacitatea unei pseudomorfe saturniene. Problema cu acest tip de analiză, ilustrat în fraza de dinainte, e desigur că ea vine practic de la sine, atât de la îndemână ne sunt clişeele despre povara cunoaşterii, despre antiteza spirit-material şi altele asemenea. Kiefer însuşi s-a derobat odată de interpretarea acestor biblioteci de plumb neo-expresioniste spunând doar, sec, că adevărul e întotdeauna gri.

O să închei deci spunând doar că imaginea acestor biblioteci m-a urmărit mult timp fără să pot înţelege exact de unde vine crisparea pe care o provoacă. Acum cred că ştiu. Sunt biblioteci văzute din spate – nu dinspre camera celui care le-a adunat şi care le foloseşte, nu dinspre stăpânul lor viu, ci dinspre peretele mort. Dar, evident, Kiefer nu ne invită să ne plângem de milă şi să jelim cultura aici, ci ne oferă un avertisment a cărui extraordinară forţă pune, în sine, bazele unei soluţii.