Printre lucrurile pe care bătrânul rege Louis-Philippe le-a salvat din Palatul Tuileries când a fugit în timpul revoluţiei din 1848 au fost două carnete cu jurnalul călătoriei lui din tinereţe în America – şi harta folosită. O călătorie foarte neobişnuită atunci pentru cineva de viţă regească europeană, explicată prin faptul că, după ghilotinarea tatălui său în timpul Terorii iacobine, Directoratul îi garantase libertatea cu condiţia să se stabilească peste ocean.

Exilul american al celui care pe-atunci era doar ducele de Orléans – care trăia din bani împrumutaţi şi mai avea de aşteptat vreo 30 de ani să devină rege – a durat ceva mai mult de trei ani. În Philadelphia, capitala americană, ducele l-a întâlnit pe George Washington, dar şi mulţi francezi a căror lume era organizată în jurul librăriei franceze a lui Moreau de Saint-Méry. Tot acolo, ducele i-a făcut curte unei frumuseţi locale. Tatăl ei, mare bancher, i-ar fi atras atunci atenţia, zice-se, că ceea ce se opune viitorului lor este de neînvins, ca orice paradox: dacă situaţia lui nu se schimbă, e prea pârlit pentru fată, însă dacă se schimbă, atunci ea va fi prea pârlită pentru el. Călătoria americană a inclus deci momente oficiale sau mondene; dar substanţa ei nu are legătură cu aceste episoade, ci cu cei aproape 4000 de km parcurşi de francez călare, pentru a cunoaşte ţara, orientat mai mult spre oameni decât spre minunile naturii, ca Natural Bridge, încântat de arţari (şi de zahărul de arţar în cafea). Şi, în plus, notându-şi mereu, de parcă ar fi fost o gravă problemă de diplomaţie internaţională, culoarea şi proprietăţile solului, ceea ce îl face deja un patron al arheologilor.

Jurnalul acesta a fost publicat abia în 1976 şi descrie două luni din călătoria, practic complet incognito, a ducelui de 24 de ani, alături de cei doi fraţi mai tineri ai lui (şi valetul lor, Beaudoin). Suntem în primăvara lui 1797, când ei traversează Virginia (primul carnet, martie-aprilie), Tennessee şi Kentucky (al doilea carnet, aprilie-mai), luând contact cu frontiera trans-appalachiană, cu sărăcia şi dezamăgirile ei, cu pionierii englezi şi germani, dar şi cu indienii Cherokee şi Chickasaw. Jurnalul n-a fost scris în vederea publicării şi nu o să pretind că e o capodoperă. Dar e mai bun decât poveştile altor vizitatori francezi ai momentului, mai lucid decât poveştile despre visul american ale lui Crčvecśur, mai autentic decât Chateaubriand (care va amesteca, de fapt, amintirile celor nouă luni petrecute acolo cu cărţile de el citite mai târziu despre America), şi mai binevoitor şi mai reflexiv decât Talleyrand. Nemaivorbind că e vorba totuşi de jurnalul celui care avea să fie, dacă nu mă înşel, primul şef de stat european cu o experienţă americană în biografie.

Călătoria nu e confortabilă, deşi cei patru au scrisori de recomandare şi vorbesc engleza. Mâncarea e greu de găsit. Uneori nu li se poate vinde decât carne uscată de urs, de care Louis-Philippe zice că e imposibil de mestecat. Dorm adesea afară sau în hanuri aglomerate, în camera de biliard sau pe podele, de-a valma, asistând la scene de o firească promiscuitate. Mai mult decât ele îl scandalizează pe duce faptul că instituţia ţucalului e necunoscută. Când solicită o oală de noapte, i se sugerează să folosească o fereastră spartă, de care, ce-i drept, nici un han nu duce lipsă (deşi odată singura fereastră spartă este la trei metri înălţime de podea); altădată, ca răspuns la cerinţa lui, i se aduce un ceainic din bucătărie.

Nu lipsesc pasajele dure împotriva coloniştilor, văzuţi ca leneşi, neospitalieri şi rudimentari, şi e clar că viitorul rege ar fi preferat să nu trebuiască să drumeţească în grup: „fiecare are propriul mod de a călători, iar călătorii sunt enervanţi unul pentru celălalt; în plus, nimic nu e mai plictisitor decât oamenii plictisiţi care vor să stea de vorbă şi nu au nimic despre care să vorbească”. În oraşe nu e nimic de văzut (Nashville are, atunci, doar 60 de case), iar undeva în Kentucky ducele constată amuzat impactul uriaş al unui spectacol dat de o trupă ambulantă cu marionete, despre care un bun american comentează că e bine să-l vadă copiii, să poată spune la bătrâneţe că au văzut şi aşa ceva.

Fenomenul sclaviei i se pare că va fi în cele din urmă fatal statelor sudiste, deoarece un război rasial e inevitabil (o profeţie neadeverită, făcută însă, cum s-a observat, şi ceva mai târziu de către un analist mult mai calificat ca Tocqueville). E clar din jurnal că simpatia şi interesul lui Louis-Philippe, cititor de Rousseau şi Bernardin de St. Pierre, se îndreaptă nu spre albi, ci spre indienii Cherokee. De la ei află, naiv măgulit de coincidenţă, că turta lor de mălai cu fasole se numeşte în graiul lor „gato”, cu ei fumează „ceea ce indienii Cherokee numesc taluma, Chickasaw – mosucek, indienii din nord, kalikinek, şi americanii little shoemake”, uneori amestecată cu tutun. În fine, despre femeile lor cochete spune că nu ar avea nimic de învăţat de la franţuzoaice.

Pentru încheiere am păstrat motivaţia dată de duce atunci când decide să zăbovească o noapte în plus într-un han: ca să-şi odihnească bidiviii, să repare echipamentul şi – mai ales – să-şi aducă jurnalul la zi. Neajunsurile aventurii sudiste vor deveni bineînţeles mai târziu o sursă de nostalgie, mai ales că ambii fraţi, tovarăşi de drum în acea călătorie, aveau să moară doar un deceniu mai târziu. Exilul american al lui Louis-Philippe alături de ei, prins în paginile acelor vechi carnete, trebuie să i se fi părut tare îndepărtat şi valoros în 1848 – o adevărată Cyropédie devenită éducation sentimentale.