Câteva comentarii pe marginea unui pasaj pe care îl redescopăr în Despre lucrurile cu adevărat importante (ed. a doua, Polirom, 1998). Acolo, în studiul „De la Matei cetire…”, apărut iniţial în 1985 (atunci cu grafia „Mateiu”), Alexandru Paleologu identifică două caracteristici ale „creaţiei mari în literatură”. O face fără să se lungească, en passant, aşa cum se pronunţă de obicei, cu inimitabilă naturaleţe, asupra multor probleme ghimpoase.

Însăşi această metodă este, poate, o lecţie. Trebuie într-adevăr să te poţi pronunţa şi simplu asupra subiectelor nespus de complicate. Asta nu înseamnă să predici superficialitatea. Poţi reveni mai târziu asupra subiectului oricât pofteşti, dar trebuie să ai la tine totuşi, în orice clipă, direcţia fermă a analizei, o direcţie care se poate împărtăşi fără fasoane. Nimic mai rău decât suspendarea judecăţii pe motiv că s-ar cuveni o infinită deliberare asupra a ce este, să zicem, „binele”, cu vizite la mai multe biblioteci naţionale. Ca să mă exprim mai pe şleau, nu lăsa inteligenţa să se pună de-a curmezişul înţelepciunii.

Să vin acum la literatură şi la prima condiţie, eliminatorie, pentru a fi scriitor mare. Pentru Alexandru Paleologu, ea este a aduce „pe lume o lume”, imaginând-o în mod „consistent şi convingător”. Cu alte cuvinte, oricât te-ar ţine cu sufletul la gură puterea brută a intrigii, oricât de bogat ar fi factualul realist şi psihologic al paginilor tale, dacă lumea ta e tot cea pe care o vede cititorul pe fereastră (sau pe fereastra televiziunilor de ştiri), nu ai făcut pasul spre adevărata literatură. Scriitorul trebuie să creeze o lume – Macondo, Yoknapatawpha, Metropolis… – în a cărei convenţie să poţi trăi, mai mult, al cărei gust să-l simţi şi nu îl regăseşti altundeva în realitate. Asta nu înseamnă că trebuie să fie o lume flagrant disjunctă de a noastră, cu dinozauri, ca The Lost World, sau o distopie futuristă ca The Brave New World. Scriitorul are, ce-i drept, la dispoziţie şi acest potenţiometru formal prin care să te transporte în altceva, în ceva radical diferit, un Lilliput, de exemplu; dar mai are şi un altul, stilistic, prin care să transforme chiar oraşul în care trăieşti în acest altceva. La urma urmei, Ignatius J. Reilly trăieşte într-un New Orleans contemporan cu J.K. Toole, autorul care l-a inventat; dar lumea lui Ignatius este cu totul alta decât a cititorului lui, după cum alta este lumea eroilor din L’Écumedesjours (despre care autorul pretindea că ar fi scris-o tot în New Orleans), care totuşi trăiesc în acelaşi timp şi spaţiu cu cititorii lor. Când îţi aminteşti un roman al unui mare scriitor, primul lucru care îţi vine în minte nu e „desfăşurarea acţiunii”, nici măcar numele personajelor, ci lumina neobişnuită a lumii în care scriitorul ţi-a propus să trăieşti, şi pe care el a adăugat-o la experienţa ta de viaţă, nu doar de lectură.

A doua condiţie despre care aflăm că trebuie neapărat să o îndeplinească un mare scriitor este mai degrabă surprinzătoare. E vorba, pentru Alexandru Paleologu, de „darul de a surprinde esenţa femininului, de a plăsmui femei de neuitat, de care nu doar să te poţi îndrăgosti, ci să te şi îndrăgosteşti”. E o perspectivă, presupun, cavalerească, a unui om care, fără nici o urmă de îndoială, admira femeile şi nu intenţiona câtuşi de puţin să le obiectifice. Deci nu cred că sentinţa lui trebuie echivalată maliţios cu o judecată reducţionistă de tipul „adevărata pictură este nudul feminin”. Pasajul pare, în orice caz, întemeiat pe ideea unei literaturi produse de scriitori bărbaţi pentru cititori bărbaţi. Dar deja în perioada interbelică, în care autorul nostru s-a format în mare parte, doamnele citeau, probabil, mai mult. Pe jumătate în glumă, s-ar putea zice că azi, când cel puţin două treimi din cititorii din România sunt femei, obligaţia unui mare scriitor ar fi în primul rând să fie o mare scriitoare. Una peste alta, ce spune Al. Paleologu, dacă îl înţeleg corect, poate fi reformulat cam aşa: literatura mare este în primul rând o literatură a dragostei, iar un mare scriitor (bărbat sau femeie), creează personaje (femei, bărbaţi) atât de măiestrite încât cititorul pătimaş nu se poate împiedica să aibă cu ele un angajament romantic vicarial. Acum, e adevărat că sunt puţine cărţi mari – şi, până una alta, puţine vieţi – fără o poveste de dragoste. Dar această atenţie la apelul erotic ar fi fost parcă mai de înţeles dacă vorbeam de vechea cinematografie, în care un film fără scena sărutului lăsa lumea bosumflată. Este privilegiul literaturii să facă artă mare şi din lucruri mai „mici” decât dragostea. De aceea îmi asum aici acest exerciţiu de ridicol (cine sunt eu să glosez operele lui Alexandru Paleologu?), spunând că, personal, nu mă convinge perspectiva aceasta, acest criteriu al doilea al calităţii în literatură. Romanul de dragoste nu mi se pare romanul care ne propune un portret al unei femei foarte vrednice de a inspira amor (fie că o vedem călărind în zori, cântând la lăută, fie că e fermecătoare într-un mod mai subtil, după puterile autorului). El este romanul ciocnirilor pozitive şi negative declanşate de o dragoste care e întotdeauna legitimă şi nu are nevoie de explicaţii. Cititorul nu spune niciodată „stai puţin, nu are sens că A s-a îndrăgostit de B, nu era genul lui! şi nu e nici genul meu!”. Cititorul îţi acordă credit, acceptă cu dragă inimă că aşa s-a întâmplat, şi dă paginile tocmai ca să vadă ce anume face această dragoste din A şi din B şi din lumea lor.

E drept că nu e clar cât de strict adera la propria teorie admirabilul eseist, care nu se dădea în lături de la şarjă şi de la maieutică. În studiul citat, Paleologu spune că Matei Caragiale nu a izbutit să creeze asemenea figuri feminine „decât de două ori, în treacăt, mai mult sau mai puţin în plan secund, dar puternic, cu Pena Corcoduşa şi cu […] Lena Ceptureanu din Sub pecetea tainei”. Lucrurile rămân netranşate: după criteriile de-abia expuse, e Matei Caragiale mare scriitor, sau nu? E nevoie adică de o carte întreagă cu un pariu erotic formidabil, sau, de fapt, fie şi numai câteva paragrafe mai izbutite despre o figură feminină memorabilă te pot califica drept mare scriitor? În continuarea acestor întrebări adaug câteva îndoieli personale. Mai întâi, cărţile mari din care să lipsească o poveste de dragoste sunt, e adevărat, puţine, dar asta pentru că marea literatură vorbeşte simultan despre (aproape) tot ce contează. O carte poate fi publicată în colecţia romanul de dragoste, dar în ea va fi vorba şi despre moarte, şi despre copilărie, şi despre singurătate, şi despre limbă. Temele acestea nu pot fi, în plus, izolate ca într-o analiză de compoziţie chimică: roman de dragoste 60%, cu 30% moarte şi 10% frescă socială. Tocmai pentru că ele transvazează permanent dintr-unele într-altele. Şi mai e un aspect nu nesemnificativ: pe lume au fost şi sunt, din fericire, multe cărţi mari. Dar ele sunt atât de multe încât ar trebui să ne petrecem toată viaţa îndrăgostiţi de personajele lor. Cum ele, ca şi autorii lor, sunt cum nu se poate mai diferite unul de altul, noi, cititorii, ar trebui să învăţăm să iubim tot. Ceea ce e posibil poate într-o ordine religioasă a universului, dar nu şi într-una estetică. În loc să devenim sfinţi, am ajunge doar, probabil, ca intoxicaţi de atâta amor livresc să facem mai multe greşeli de calibrare în propriile noastre poveşti de dragoste din (biata) viaţă reală. Chiar mai multe decât facem deja.