Cea mai stranie viziune a lui Dante nu se găseşte, cred, în Divina comedie, despre care, orişicât, nimeni n-ar îndrăzni să spună că are un orizont vizual mic-burghez: acolo se filmează prin Infern, prin Paradis… M-aş opri aici la scena din Viaţa nouă în care Dante o vede, în vis, pe Beatrice dormind în braţele unui zeu – Amor – care radiază de bucurie şi, în acelaşi, timp are un aspect înspăimântător. În mână, Amor ţine inima lui Dante în flăcări şi, trezind-o pe Beatrice, o face să mănânce, în ciuda şovăielilor ei, din această inimă. Apoi începe să plângă şi se înalţă cu ea la ceruri.

Oricărui clasicist îi vin aici mai întâi, reflex, în minte Titanii, care, într-un mit grec atipic, îl răpesc pe copilul Dionysos-Zagreus, îl dezmembrează şi îl mănâncă aproape pe tot, zeul renăscând însă apoi din inima salvată de Atena. Episodul acesta – central pentru credinţele orfice – poate fi însă reţinut doar pentru contrast, ca un negativ al revelaţiei lui Dante.

Pentru paralele reale, trebuie mai degrabă aduse în discuţie o serie de legende despre inima mâncată care încep să circule în Occident în secolele 12-13, adică în cele două sute de ani care precedă publicarea textului dantesc. Ele nu explică viziunea lui – pe care nimeni n-a înţeles-o încă – dar o contextualizează destul de bine. Aceste creaţii literare nu sunt neapărat capodopere de gust, ba chiar din contră. Dar e interesant felul, tipic medieval, în care permit simultan lecturi laice, centrate pe conflictul între ideologia socială tradiţională şi amour courtois, şi religioase, centrate pe simbolistica Cinei celei de taină şi a împărtăşaniei.

Cea mai importantă dintre ele e romanul cavaleresc despre dragostea castelanului de Coucy pentru doamna de Fayel. Castelanul e nevoit să plece în cruciadă, dar duce cu sine buclele de păr ale doamnei ca semn de angajament amoros („dacă aş putea să vă dau inima, fără să mor, mi-aş smulge-o din piept şi v-aş da-o”, îi zice ea). Rănit mortal de o săgeată în Ţara Sfântă, omul nostru îşi însărcinează scutierul să se întoarcă în Franţa şi să îi dea doamnei de Fayel o casetă de argint în care se află inima lui îmbălsămată, cosiţele şi, în plus, o scrisoare (căci castelanul e modelat după figura istorică a unui poet din Picardia – şi e de reţinut prezenţa textului scris alături de inimă). Soţul gelos – pe care am uitat să-l pomenesc până aici – interceptează însă cutia, o deschide şi-i porunceşte bucătarului să servească soţiei inima respectivă la un banchet, la care ceilalţi meseni sunt îmbiaţi cu mâncăruri tipice pentru Crăciun. La sfârşit o informează, cu multă răutate, ce anume a mâncat, iar ea jură că după o asemenea cină nu va mai gusta vreodată alte bucate şi alege să piară de foame.

Şi, într-adevăr, e greu să te mai întorci la viaţa de zi cu zi după aşa ceva; dar ieşirea din scenă – o scenă de o estetică atât de atroce – a doamnei de Fayel nu e lipsită de eleganţă. Ea reuşeşte să dea sens acestei întâmplări oribile (materialul obişnuit al istoriei) făcând din ea un fel de masă funerară cu conotaţii euharistice (material al revelaţiei). S-a scris mult despre acest Roman du Châtelain de Coucy et de la Dame de Fayel. Multe interpretări sunt, de altfel, la fel de trăsnite ca textul însuşi. Cutare cercetător serios citeşte povestea în cheia „amorul taie pofta de mâncare”. Un altul îl vede pe soţul care oferă inima gătită ca pe un voyeur, care îşi urmăreşte soţia într-o interacţiune intimă (fie ea şi gastronomică) cu amantul. Motivul, ziceam apare în alte texte ale vremii, cam de acelaşi calibru, de pildă în cântecul lui Ignauré, în care, în mod excepţional, pentru masa răzbunării se prepară grijuliu nu doar cordul, ci şi falusul. Şi, totuşi, chiar şi acolo există acelaşi subtext creştin, accentuat narativ şi de faptul că personajul eponim din Lai d’Ignauré seduce cele douăsprezece doamne – absolut toate căsătorite –, iar ele află că sunt, de fapt, rivale abia când hotărăsc să se joace de-a spovedania, alegând-o pe una dintre ele căreia celelalte să-i mărturisească iubirea secretă.

Un alt text din secolul 13 în care inima ajunge în farfurie, Herzmäre, de Konrad von Würzburg, a fost discutat recent în contextul cultului relicvelor, respectiv al anxietăţilor legate de autenticitatea lor. Caseta cu inima amantului, trimisă din Levant, ne e prezentată insistent în text ca foarte bine ferecată, pecetluită, zăvorâtă – un relicvariu al cărui conţinut nu poate fi deci pus la îndoială, şi care astfel îl face pe îndrăgostitul prăpădit departe de casă un martir al minne (dragostea curtenească). Konrad avea desigur ştiinţă nu numai de nenumăratele relicve aduse din Ţara Sfântă de cruciaţi, dar şi de faptul că de aproape două secole Kölnul, de pildă, exporta în dreapta şi în stânga relicve ale legendarelor 11.000 de fecioare-pelerine, masacrate de huni – toate provenind dintr-un cimitir din antichitatea romană descoperit la marginea cetăţii.

Dar să revin. Dante cunoştea şi el tema cardiofagiei. Ea va fi preluată de altfel mai târziu şi de alţi italieni, de pildă, în secolul 14, de Boccaccio, la care amantul furnizor de inimă şi soţul bucătar al ei, în loc să fie despărţiţi de mări şi ţări, sunt prieteni din copilărie şi trăiesc alături, ba mai au şi acelaşi prenume, Guiglielmo (cel dintâi e Guardastagno, al doilea, Rossiglione). Numai că acest tip de poveste medievală nu poate contribui decât parţial la înţelegerea viziunii din La vita nuova. Episodul inimii în flăcări a fost discutat din perspectivă neoplatonică, s-a invocat Bunavestire, mitul lui Narcis şi câte altele. Aş adăuga şi eu ceva. Există o tradiţie a viziunilor biblice în care se mănâncă alte obiecte surprinzătoare: cărţi, desigur sub forma sulurilor scrise ale vremii. Asta face proorocul Iezechiel (3:3), şi tot asta, în Apocalipsă (10:9), Ioan Teologul. Apocalipsa duce un pic mai departe textul veterotestamentar: „Şi m-am dus la înger şi i-am zis să-mi dea cartea. Şi mi-a răspuns: ia-o şi mănânc-o şi va amărî pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”. Or, la Dante, Amor evoluează între aceiaşi poli, adică între bucuria extremă şi amărăciunea supremă, despărţite de consumul inimii de către Beatrice. Cititorii vor alege, sper, să nu vadă aici doar dimensiunea apocaliptică – căci de ce altceva plânge Amor, dacă nu pentru că presimte moartea Beatricei? –, dar şi faptul că Dante echivalează inima cu o carte.