Aş vrea să prezint pe scurt un happening al lui Allan Kaprow, realizat la cererea Universităţii Cornell pentru un festival de artă contemporană, şi apoi să propun un (nou) cadru de interpretare. Celebra improvizaţie a lui Kaprow, aflată la limita dintre teatru şi realitate, a fost jucată (fără public) într-o zi de primăvară a anului 1964 de vreo sută de oameni, majoritatea studenţi la Cornell. Kaprow le-a prezentat ideea într-un amfiteatru şi apoi toţi au condus până la o groapă de gunoi din Ithaca (New York). Aici, studenţii au construit un turn din scânduri, table, frânghii şi cauciucuri, iar studentele au construit un mare cuib. La faţa locului soseşte, remorcată, o rablă, pe care bărbaţii o ung cu gem de căpşuni. Femeile se adună în jurul maşinii şi ling gemul. În vremea asta, bărbaţii le distrug cuibul. Apoi se întorc, le împing pe femei la o parte, stropesc maşina cu benzină şi îi dau foc. La sfârşit, toată lumea se suie în propriile maşini şi pleacă.

Este, cum se vede, o formă de artă modernă de maximă stranietate, în ciuda componentei dadaiste familiare. Ea poate fi interpretată oricum: ca o critică a comoditizării artei/ a automatizării ritualurilor/ a stereotipiilor de gen / a contractului social etc. Scena din acest happening ale cărei fotografii sunt cel mai des reproduse este, evident, cea a lingerii capotelor şi portierelor maşinii. Una dintre analizele ei sugerează că ar fi vorba aici despre plăcerea de a te înjosi, caracteristică paradoxală a vieţii într-un regim totalitar (la o adică, turnul ar fi o structură autoritaristă, cuibul, una domestică). Alteori se afirmă că e vorba aici de războiul sexelor, redus însă la o fantezie tipic americană despre ubicuitatea maşinilor (şi a psihanalizei). Alţii spun chiar că toată coregrafia este absolut gratuită; cel mult ar putea fi văzută ca o încurajare generică de a face lucruri trăsnite, mai potrivite artei decât rutina. Eu nu pot decât să observ că o sută de oameni conduc fiecare în maşina lui nou-nouţă încoace şi încolo prin statul New York pentru a-şi procura plăcerea de a mânji şi a incendia o maşină veche: deliciile perverse ale lui do it yourself într-o lume în care nu mai simţi că eşti aproape de obiecte decât dacă plăteşti să fii. Aş mai spune că, strict formal, e ispititor să foloseşti ca termen de comparaţie seria Death and Disaster (1963-1964), în care Andy Warhol reia, de obicei în serigrafie, fotografii legate de accidente de maşină din presă. Printre aceste maşini se află şi cea din Green Car Crash, din 1963, cu opt reproduceri – în verde, parţial suprapuse – ale unei asemenea imagini. Nu ştiu dacă asta a fost o sursă de inspiraţie pentru happening-ul din Ithaca şi nici nu vreau să deschid un nou front aici, discutând în fel şi chip operele lui Warhol, pe care de altfel nici nu prea îl înţeleg. Mai degrabă m-aş uita la improvizaţia lui Kaprow dintr-o perspectivă antropologică.

Într-un articol din American Anthropologist (1956), Horace Miner a prezentat, ca exemplu de comportament uman extrem, credinţele şi practicile magice ale tribului Nacirema. El demonstrează că membrii acestui trib îşi petrec cea mai mare parte a zilei în activităţi rituale, izvorâte dintr-o nesfârşită preocupare pentru corp, de care ei sunt mereu nemulţumiţi. Nacirema au cel puţin un altar în fiecare casă în care au loc varii abluţiuni. Miner a reuşit să câştige încrederea unor membri ai tribului, care i-au povestit ce se petrece în aceste altare: ritualuri barbare, ca epilatul, şi revoltătoare, ca introducerea în gură a unui mic mănunchi de peri de porc cu pulbere magică şi agitarea lui într-o gesticulaţie standardizată. În rest, ei se duc la holy mouth man, care le potriveşte în măsele substanţe magice, la listener, care e un witch-doctor pentru cap şi, în general, participă la ritual fasts to make fat people thin and ceremonial feasts to make thin people fat. Articolul a devenit celebru, desigur nu pentru subtilitatea parodiei (nu e nicio scofală să citeşti Nacirema de la coadă la cap), ci pentru această invitaţie extraordinară de a ne uita din când în când la noi înşine ca la un străin excentric şi ridicol – lucru care ne-ar putea face, simplu spus, mai toleranţi faţă de alte societăţi, alte religii etc. (Obligaţia de a gândi fără stereotipuri nu înseamnă, bineînţeles, că trebuie să ne autoincriminăm sistematic pe noi şi să glorificăm în bloc cutumele altora.) Mi-am amintit de acest articol când am auzit prima oară de isprava artistică a studenţilor conduşi de Kaprow. Poate că sceneta lor este mezocosmosul unui mic experiment menit să ilustreze nevoia compulsivă a omului de a genera comportament ritual nou pentru a umple golul lăsat de ritualurile care s-au destrămat sau care nu mai pot fi înţelese.

Trebuie spus că „Nacirema” au devenit o temă clasică a studiului antropologic. De-a lungul vremii au mai apărut patru-cinci lucrări cvasi-academice despre ei, scrise tot aşa, în glumă, dar cu un mesaj serios. Dintre ele, una se concentrează – ca happening-ul descris mai sus – pe maşini. Articolul lui N. Thompson din Natural History (1972) prezintă concluziile unui studiu arheologic, la fel de fictiv, al Nacirema, mai exact al cauzelor extincţiei lor. Scopul suprem al acestei societăţii, atât cât se poate reconstitui azi, a fost, spune autorul, să transforme aspectul aerului şi apei. Milenii de-a rândul, truda lor a fost în zadar, dar, în jumătatea de secol de dinaintea dispariţiei lor, ei au ajuns să stăpânească perfect arta acestei transformări, reuşind să facă apa să nu mai fie verde-albastră, ci roşie-maronie, iar aerul să nu mai fie albastru, ci gri-gălbui. Pentru a-şi atinge ţelul, ei au construit cu multă abnegaţie fabrici peste tot, dar le-a fost de mare ajutor şi religia lor, în care rolul central îl are cultul lui Elibomotua. Fiecare familie trebuie să aibă cel puţin un asemenea idol, care produce, la rândul lui, preţiosul reactiv pentru modificarea atmosferei. Imaginea aceasta a lui Elibomotua este spălată ritual, dusă la templu pentru diferite sacramente tehnice şi adăpostită cu grijă. Dimineaţa şi după-amiaza târziu, Nacirema se instalează în aceste maşini şi ies cu milioanele pe autostrăzi, de bună seamă, într-un fel de dans ritual asemănător celui al marilor roiuri de albine. Sigur că, pe de-o parte, în articolul lui Neil Thompson sunt ridiculizaţi antropologii şi arheologii înşişi, care uneori propun interpretări abracadabrante ale comportamentului uman din trecut, adesea recurgând la explicaţii religioase doar pentru că sensul asamblajului descoperit le scapă deocamdată. Dar, pe de altă parte, toată seria Nacirema pune în lumină, ca şi experimentul lui Kaprow, stranietatea uitată a propriei noastre societăţi.