Nu o să vedeţi niciodată pe străzi o demonstraţie în sprijinul literaturii pentru copii. Şi totuşi, importanţa ei este egală cu cea a temelor politice majore. Pentru că ceea ce citesc copiii este covorul pe care vor călca toată viaţa şi cerul pe care îl vor avea deasupra capului. Calitatea cărţilor care, fără să-ţi dai seama, te formează la vârsta asta este printre lucrurile direct responsabile, cred, de capacitatea adulţilor de mai târziu de a locui bine în propria viaţă – de a şti cui să-şi încredinţeze iubirea, cum să-şi păstreze prietenii, cum să încaseze lovituri. Direct responsabile, de asemenea, ca ei să fie lansaţi de mici pe orbita corectă care poate fi descrisă cam aşa: cu cât eşti mai bucuros, cu atât eşti mai bun, şi cu cât eşti mai bun, cu atât eşti mai bucuros.

Pentru ca ceva să te formeze, trebuie să te angajeze aproape total. Povestea dintr-o carte trebuie, deci, în primul rând, să te cucerească. Ce-i drept, copilul abia aşteaptă să fie cucerit, dar soldăţeii lui se opun totuşi foarte activ imitaţiei, mofturilor, prafului în ochi (fie el şi de stele). Tot formatoare şi cuceritoare sunt şi ilustraţiile acestor cărţi, fără de care literatura primilor ani de citit pierde unul dintre cele două braţe magice cu care îmbrăţişează copiii. În ilustratorul-grădinar merită deci investit tot atâta cât în grădină. Şi, pe lângă toate astea, aş zice că în mai mare măsură decât în cazul cărţilor pentru oameni mari, o bună parte din ce citesc copiii e esenţial să fi fost scris direct în limba lor. Ştiu că literatura e, prin definiţie, universală, şi că în România vor domina întotdeauna traducerile. Dar literatura pentru copii trebuie totuşi gândită altfel: nu e deloc uşor să muţi dintr-o cultură într-alta năzbâtiile socio-lingvistice cu totul şi cu totul aparte ale cărţilor pentru copii. Cu alte cuvinte, copilăria nu e bine să fie integral de import. Să existe neapărat, în această hrană, şi ceva crescut în peisajul propriu, copt în limba de aici, într-o altă copilărie (de viitor scriitor) petrecută în ţara asta. Nu-i aşa că aţi citit, un pic mai demult, marile romane de aventuri ale literaturii pentru copii de limbă engleză, franceză sau germană, dar vă amintiţi, cu propria lor muzică, volumele lui Radu Tudoran, Constantin Chiriţă, Alexandru Mitru sau ale Anei Blandiana? Oferiţi-le acum copiilor nu doar Harry Potter, ci şi – sau mai ales – pe scriitorii noştri de azi, începând cu Florin Bican. Cumpăraţi-le cărţi scrise anume pentru ei de Alex Moldovan, Carmen Tiderle, Adina Popescu, Corina Dascălu, Adina Rosetti şi alţii, de care am vorbit cu alte ocazii. Şi iată, acum, în sfârşit!, a apărut şi cartea Ioanei Pârvulescu, la Humanitas Junior, cu ilustraţii de Irina Dobrescu.

Invizibilii este o grădină de carte! Şi nu e o carte pentru copii, în general, ci exact pentru copilul care o citeşte. Multă lume aştepta debutul Ioanei Pârvulescu în literatura pentru cei mici. Romanele ei deja clasice, mai ales Inocenţii şi Prevestirea, au o fineţe pe care azi n-o mai găseşti, dacă pot să zic aşa despre fineţe, să dai cu tunul. O simţi nu numai în personajele-copii din volumele de până acum, ci în toate firidele lumilor pe care le construieşte. (Că veni vorba, în Invizibilii, personajul e definit ca „un om pe care trebuie să-l îmbrăţişezi strâns cu gândul, nu cu braţele”.) Tot rar la marii scriitori, care se vor adesea ursuzi sau tragici, este şi optimismul Ioanei Pârvulescu, poate inevitabil la cineva care percepe atât de acut frumuseţea lumii, indiferent cum ar fi această frumuseţe drapată în melancolie. E vorba, în ansamblu, de extraordinarul umanism pe care îl respiră aceste cărţi ale contemplării surâzătoare a măreţiei şi poate mai ales a mărunţimii vieţii. (Inclusiv a violenţei ei, care nu face decât până la urmă să scoată la lumină tocmai puterea fragilităţii noastre, aidoma celei a unei sculpturi cinetice de Calder.) Era deci firesc să ne închipuim că într-o zi vom citi şi literatura pentru copii a Ioanei Pârvulescu – şi e o bucurie azi s-o citim. Una dintre bucuriile despre care ziceam la început că ne fac mai buni.

Copiii sunt oamenii pe care părem condamnaţi să îi înţelegem cel mai puţin. Este unul dintre neajunsurile supreme ale minţilor noastre. Căci am fost noi înşine copii – ba unii dintre noi, că o meritau sau nu, au mai şi avut copii, aşa, pentru că păreau în primejdie să uite despre ce e vorba – şi, totuşi, la nimic nu ne repezim, ca oameni serioşi ce suntem, cu mai multă convingere ca la sertarul cu stereotipuri despre copii. Or, în Invizibilii chiar e vorba de copii adevăraţi, nu de aceste proiecţii funcţionăreşti ale adulţilor despre ei. E una dintre cărţile care au „multe vârste deodată”, o carte pe care o va citi toată lumea din familie, pe care apoi pisica i-o va citi câinelui, care va ajunge în cele din urmă la vecini şi mai departe la vecinii vecinilor, adică la mine, care promit să v-o înapoiez. E vorba acolo de o fetiţă care trăieşte într-o lume în care „nimeni nu mai are răbdare cu nimeni” şi care învaţă să citească trecând – trecând literalmente (mai mult nu pot destăinui) – prin marile cărţi ale literaturii pentru copii, pe care cititorul-părinte le va recunoaşte la rândul lui cu o binefăcătoare nostalgie. Fetiţa din Invizibilii nu trăieşte într-o lume ideală („la noi în familie, laudele vin mereu cu o critică”), şi, atunci când facem noi cunoştinţă cu ea, cititul îi este încă o ceremonie inaccesibilă (în vreme ce gemenii din carte „cereau mereu câte un exemplar din aceeaşi carte şi dădeau pagina deodată”). Tocmai de aceea, ea nu e o marionetă, un copil de beteală, ci un copil viu, care până la sfârşitul aventurii va învăţa să citească, şi, alături de ea, vom mai învăţa şi noi o dată să citim. Totul devine simplu într-o carte în care cititorul va avea mereu drept compagnon de voyage umorul calin al autoarei, care râde întotdeauna cu oamenii şi niciodată de ei.

Mi-a fost şi mie puţin teamă să scriu acest text („dacă n-aş fi stabilit de la început că nu mi-e frică, mi-ar fi fost”, cum spune Laura, mica eroină a Invizibililor). Literatura pentru copii pare să fie considerată de toată lumea minoră. Iar pe adulţii care scriu aşa ceva îi considerăm, în adâncul sufletului, neserioşi (iar pe cei care recenzează aşa ceva, ce să mai spunem). În realitate însă, aceşti scriitori şi aceste scriitoare sunt la fel de importanţi pentru sănătatea şi frumuseţea copilului ca doctorii. Vă las, aşadar, cu o parte din „codul secret al Invizibililor”, aşa cum ni l-a dat Ioana Pârvulescu, dar previn cititorul că, după ce va deschide, zâmbind deja, această carte, trebuie să fie pregătit „pentru absolut oricine şi orice şi altele”:

„Când citeşti un personaj, şi personajul te citeşte pe tine.

Oamenii le seamănă mult cărţilor şi ar trebui citiţi cu grijă. Nu le săriţi paginile.

O carte bună îţi face bucurie, indiferent de tristeţea ei.

Cărţile bune nu te mint şi nici tu nu le poţi minţi.”