Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pustnici şi peţitori

        de Cătălin Pavel

Formula tradiţională româneasc㠄după râs, vine plâns” seamănă, la prima vedere, cu conservele alea minuscule de bulion concentrat, doar că înăuntru, în loc de bulion, e filosofia istoriei. Nici nu te-ai aştepta la altă abordare, e firesc să fie aşa, ce altceva să vină după mărire, dacă nu decădere? Dar continuarea care e? După plâns ce mai vine, iar râs, probabil? Nu, cu plâns se încheie programul. După cum se vede, formula avea foarte mult potenţial, dar în realitate ea nu este folosită pentru interpretarea istoriei, ci în scopul, mai îngust, dar cu la fel de mult potenţial tragic, de a face educaţie copiilor. La români, ea are menirea de a încuraja copilul să-şi amintească, atunci când se simte grozav cu prietenii sau jucăriile lui, că părintele filozof îşi suflecă deja mânecile pentru bătaia pe care urmează să i-o tragă.

Ritmul binar râs-plâns – o metodă atât de la-ndemână de orientare în viaţa – intră inevitabil şi pe mâna poeziei, locul unde, cum am învăţat toţi la şcoală, brambureala este întotdeauna superioară clarităţii. Conceptul de „râsu’ plânsu’”, din poezia lui Nichita Stănescu cu acelaşi titlu (din Necuvintele, 1969), nu mai trimite deci la alternanţa acestor două reacţii existenţiale, ci, economic, la simultaneitatea lor. Versurile respective, despre care ne-am aştepta să fie un cupaj echilibrat din cele două licori, sunt însă mai degrabă sumbre: „rîsu’ plînsu’/ mă bufneşte când spun/ secundei vechi putrezind în secunda/ de acum (...) râsu’ plânsu’/ în ochiul lucrurilor reci”. Din ele trebuie aparent să reţinem că şi râsul tot un plâns este. Sau poate, mai puţin pesimist, că în poezie amândouă sunt o formă intensă, atent cultivată, de stupoare participativă în faţa lumii. Nichita Stănescu va da, în Luceafărul, nr. 368 din 1969 (reluat în volum în Cartea de recitire, 1972), niţică fundamentare teoretică acestui concept – mai incluzivă, ca să nu mai rămână râsul pe-afară. Acolo vorbeşte de râsu’ plânsu’ ca despre „un simţ secret de a percepe absurdul şi grotescul”, propriu lui Anton Pann, Urmuz, Caragiale şi poemelor de tinereţe ale lui Geo Bogza, clarificând, ca să pot înţelege şi eu: „un soi de spirit ploieştean”.

Că veni vorba, în unele biografii ale lui Puşkin e consemnat un episod, mai degrabă legendar, în care poetul rus îl ascultă pe Gogol citindu-i primul capitol din Suflete moarte (a cărui publicare din 1842 n-o va mai apuca). Puşkin râde în hohote, dar se întunecă deodată şi zice: „Doamne, ce tristă e Rusia!”. Lucrurile nu s-or fi petrecut chiar aşa, dar ştim sigur că obişnuia să spună că sub râsul lui Gogol se simt lacrimile. Faptul că nuvelele de tinereţe ale lui Gogol i se păreau extrem de amuzante l-a amărât pe Nabokov, care zice undeva că oricine îl vede pe Gogol drept umorist n-a înţeles mai nimic din literatură. Deci scena e, în orice caz, plauzibilă, şi ne invită să citim râsul şi plânsul ca parte a unui continuum cu parametri sociopolitici. În România, în orice caz, unde superputerea umorului e să doară, nu e nimic neaşteptat ca un text să poată provoca simultan râsul şi plânsul, începând nu cu satira politică, ci cu lucrările elevilor şi studenţilor, corectate de profesori.

Înainte de a încheia cu un alt text scris în româneşte, aş veni puţin la Homer, la care cine râde mult, are necazuri. Râsul ţine, la el, mai mult de hybris şi de scrânteală, decât de distracţie (iar situaţia e la fel la vechii istorici, ca Herodot). În Odiseea există o scenă de isterie suprareală, în care peţitorii din palat râd plângând de se prăpădesc: „Pallas Athena/ râs de nestins le stârni, iară mintea luatu-le-a toată,/ cât au ajuns să rânjească din fălci, de-mprumut parcă, hâde/ şi sfâşiind cărnuri crude, cu sânge – iar ochii din frunte/ le-nceţoşă, plini de lacrimi, în suflet cu vaier şi jale” (20, 345-349, tr. D. Sluşanschi; traducerea lui Lovinescu pierde aici pasajul îndrăzneţ despre râsul dintr-o gură care parcă nu era a lor – „din fălci străine”, la Murnu – redându-l prin modestul „hohote silite”). S-a spus că Homer înţelesese, ca Freud mai târziu, că uneori râdem pentru că tocmai am privit, pe neaşteptate, în inconştientul nostru. În straniul pasaj citat mai sus, poetul grec face însă, mai degrabă, un studiu de patologie în stilul lui David Lynch. Mai poate fi adăugat şi că, la Homer, când realmente controlezi situaţia, zâmbeşti – nu râzi. (Pentru o analiză de fineţe: în Odiseea sunt 114 episoade de plâns şi doar 23 de râs.)

Închei cu o însemnare din India a lui Mircea Eliade, din „Peşterile din Brahmapuri”, Cuvântul, nr. 2068 din 1931 (reluată în volum în India, 1934). Eliade întâlneşte un înţelept şi cei doi discută aşezaţi pe nisipul rece dintr-o peşteră de pe malul Gangelui. Bătrânul indian, care trăia de multă vreme în sihăstrie, îl întreabă pe român, sosit de curând în sălbăticie, desigur cu veşti de la oraş, dacă regele şi Gandhi mai trăiesc. Eliade îi răspunde că regele trăieşte, dar Gandhi e în închisoare. „Pustnicul a început a plânge, apoi a râs, un râs ciudat şi sincer. Tainele pustniciei…”. O paradigmă religioasă, s-ar zice, a consecuţiei plâns-râs, în care obsesiei costisitoare a controlului îi urmează abandonarea controlului.

Nr. 04 / 2023
In memoriam Marcel Voinea

Comunicat de presă

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Mihai Şora – acum, amintiri
de Gabriel Coşoveanu

In memoriam Mihai Şora

Pustnici şi peţitori
de Cătălin Pavel

Cum e să scrii ca un bărbat
de Gela Enea

Zi plină de variate tăceri (2)
de Gheorghe Grigurcu

Ce multe am pierdut!
de Nicolae Prelipceanu

Expresionismul literar – o abordare generativă
de Ion Munteanu

Şi uite-aşa, pre româneşte,/Prostescul nostru caft se căftăneşte!
de Mihai Ghiţulescu

Confesional
de Dumitru Ungureanu

Metaludic
de Codruţ Radi

Amintiri pohetice dintr-o copilărie douămiistă
de Petrişor Militaru

Să vezi şi... să crezi
de Mircea Pospai

Contraintuitiv despre (re)umanizarea în poezie
de Gabriel Nedelea

Gâlceava poetului cu sine
de Gabriela Gheorghişor

Trăim în miezul unei maree, între veghe şi vis
de Monica Pillat

Iubesc românii, bunătatea pe care o văd pretutindeni în lucrurile mărunte din viaţă, umorul pe care îl au chiar şi în cele mai întunecate vremuri şi prieteniile care durează o viaţă
de William Maz

Un mare Învingător: Mihai Şora
de Marius Ghica

Tradiţii
de Florin Logreşteanu

Noduri pe frânghie
de Nicolae Stan

Fir întrerupt şi refăcut
de Ion R. Popa

Voci în noapte: performance şi poezie
de Daniela Firescu

Condiţia duală a scriitorului
de Viorica Gligor

Poeme
de Pompilian Tofilescu

Jocul cu timpul
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Revista revistelor

Calul de lut
de Anuradha Roy

Simetric, niciodată identic
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri