Cum recitim azi un eseu despre Homer a cărui autoare e considerată, dacă nu chiar o sfântă necanonizată, în orice caz una dintre cele mai influente mistice moderne? Iliada sau poemul forţei mi se pare unul din cele mai stimulatoare texte ale lui Simone Weil. Nu e locul aici pentru un comentariu de substanţă, dar aş nota câteva întâmpinări posibile.

Miezul interpretării lui Weil este acesta: recursul la forţă „transformă oamenii în lucruri”. Forţa „se exercită pe două planuri: pietrifică în mod diferit, dar la fel de mult, sufletele celor care o îndură şi ale celor care o folosesc”. (Citatele sunt în traducerea mea pentru că, din câte ştiu, nu există deocamdată o traducere românească a acestui eseu). A subordona sufletul uman forţei, continuă argumentul, înseamnă a-l subordona materiei. În viziunea lui Weil, Iliada este închinată tocmai acestei forţe monstruoase, în urma căreia rămân, pe de-o parte, cadavre, pe de alta, morţi vii. Sufletul adus în contact cu forţa nu poate evita să devină pietrificat decât printr-un miracol, spune ea.

Eseul este redactat în 1940, după invazia Franţei de către forţele naziste şi publicat la Marsilia, în Cahiers du Sud (dec. 1940-ian. 1941). Cu nici doi ani înainte, Weil avusese şi prima experienţă mistică (nov. 1938), urmată de altele, mai radicale, după care va începe să citească Iliada într-o cheie creştină, dar şi să găsească o dimensiune mistică lui Platon şi una cristică lui Dionysos. Sensibilitatea extremă a eseului pentru tema războiului şi cea a credinţei subîntinde deci o criză biografică. Nu este însă o problemă, cred, dacă se simte în analiza unui text literar antic vuietul din prezentul analistului de azi. O interpretare este, în general, invalidă nu în măsura în care se sincronizează cu teme şi priorităţi biografice, ci numai în măsura în care supralicitează textul original.

În ce priveşte prima parte, mă limitez să consemnez o observaţie a lui Weil care arată că interpretarea ei nu e pur şi simplu una biografică, a cuiva a cărui ţară e invadată şi care, deci, îşi vede numaidecât viaţa şi revolta oglindite în războiul din Homer. Ea spune: „Învinsul este o cauză de nefericire pentru învingător, aşa cum este şi învingătorul pentru învins”. Câtă putere îţi trebuie ca să-ţi poţi compătimi invadatorul pentru tragedia ontologică pe care o trăieşte, chiar dacă, fireşte, fără să simtă şi fără să înţeleagă că trăieşte şi el o tragedie? În ce priveşte a doua parte, fiindcă e destul de trufaş să afirmi că felul în care cineva interpretează Iliada nu este „corect”, o să mă limitez la a observa că, într-adevăr, Weil nu citează nicăieri savanţi moderni (filologi, istorici, arheologi). Întregul ei comentariu se bazează pe textul Iliadei, din care citează abundent, în propria ei traducere, pentru a-şi ilustra ideile. Ceea ce, din nou, nu este o problemă, pentru că eseul ei nu pretinde să fie un text academic. În paranteză fie zis, azi mulţi clasicişti cunosc mai bine ce au scris alţi clasicişti despre cutare text antic decât textul însuşi. Aparent, cercetătorii din secolul 21 se cred prea sofisticaţi să se mai coboare la o cunoaştere intimă a sursei. Weil măcar citise cu maximă atenţie Iliada, şi stăpânea bine greaca veche, mult, mult mai bine decât eseiştii contemporani. E drept că analiza ei nu este filologică, însă are virtuţile rare pe care le găsim doar în textele marilor scriitori care vorbesc, fără fasoane academice, despre alţi mari scriitori – aşa cum o face, să zicem, Borges (sau Steinhardt, care o preţuia pe Weil, cu care are atâtea în comun).

Weil a murit la 34 de ani de tuberculoză. Cum se ştie, imaginea ei publică nu ţine numai de volumele ei de filozofie morală şi politică, reinterpretată creştin, dar şi de angajamentul social personal pentru ideile ei. Biografiile subliniază, de obicei, că a ales să lucreze în fabrici, să lupte – stângaci – în războiul civil spaniol, privându-se de hrană, la final, ca membră a Rezistenţei în Anglia, în solidaritate cu compatrioţii din Franţa ocupată. Impactul ei asupra studiilor religioase era deja, la mijlocul secolului trecut, imens. Or, e cam greu să faci peer review la textul unei sfinte. Mulţi filologi occidentali de primă mână au lăudat deci eseul lui Weil drept una din cele mai profunde sinteze dedicate Iliadei. Altora însă li se par extravagante aceste laude, subliniind aparatul critic defectuos şi cutare imprecizie a traducerii (sau o eroare mai serioasă într-un pasaj cheie din cântul XXIV al Iliadei). În plus, viziunea ei creştină despre un univers homeric în care eroul principal nu poate fi altul decât însăşi forţa, brutală, depersonalizantă, contrazice consensul clasiciştilor despre codul eroic al unei Iliade în care costurile individuale şi sociale ale gloriei sunt integral asumate. Alte citate decât cele convocate subiectiv de Weil în paginile eseului ei i-ar fi contrazis cutare sau cutare argument, subliniind că Hector, de pildă, departe de a fi un pacifist, are fundamental aceeaşi etică sangvinară a războiului, sau că ascultătorii poemului nu erau victime ale războiului căutând o ocazie să-şi retrăiască traumele, ci iubitori de război aşa cum erau şi iubitori de poezie bună, mâncare şi vin. De adăugat că, în Homer, din când în când, cineva se ridică împotriva războiului care seceră vieţi, cu alte cuvinte, devine rezonabil şi se îngrozeşte de această nebunie colectivă. Dar toate protestele împotriva codului eroic eşuează şi, în plus, zice Weil, „se găseşte întotdeauna la nevoie un zeu care să te împingă să fii absurd”.

În Iliada sau poemul forţei, Weil vede epopeea drept prima expresie a geniului grec, a cărui ultimă expresie ar fi Noul Testament. Coordonatele creştine ale Iliadei ar fi, după ea, acestea trei: „să nu admiri niciodată forţa, să nu-ţi urăşti duşmanii şi să nu-i dispreţuieşti pe cei nenorociţi”. Lor li se mai adaugă ceva ce ea identifică drept amărăciunea permanentă din vocea lui Homer, venită din afecţiunea pentru toţi muritorii. Căci Homer, chiar dacă în prezentarea războiului nu face niciodată rabat de la realism, regretă tot ce este astfel distrus, toate lucrurile mici şi mari ale omului. Nimic nu e mai impresionant pentru Simone Weil decât compasiunea asta extraordinară a lui Homer, care „resimte poate chiar mai dureros nenorocirea inamicilor”, într-atât încât „de-abia dacă se mai ghiceşte că poetul este grec, iar nu troian”. Nu pot şti dacă aceste argumente demonstrează că în Homer lucra un ferment creştin; poate că nu ilustrează decât că era un scriitor adevărat.

Eseul lui Weil nu este, evident, o operă de prozelitism. Chiar după ce are revelaţia credinţei catolice, şi deşi afirmă că unele tragedii greceşti (Antigona…) sunt mai creştine decât oricare altele scrise în ultimele două milenii, autoarea noastră nu începe vreo vânătoare sistematică de texte clasice cu facondă novotestamentară, cu care să facă demonstraţii ecleziastice. Ea nu discută în termeni creştini, de pildă, Heracle al lui Euripide (deşi eroul grec are profil cristic deja la unii Părinţi ai Bisericii), nici pe Ulise legat de catarg, ca de o cruce, în episodul sirenelor, nici Ecloga a patra a lui Vergiliu, pe care o cunoştea, de asemenea, şi în care atât de des s-a văzut, cum se ştie, o premoniţie mesianică. (Pe Vergiliu nu-l gusta, de altfel, deloc; numea Eneida o imitaţie rece, sclipitoare, dar de prost gust, şi, în general, literatura latină i se părea contaminată de un imperialism în care vedea, explicit, un proto-fascism). Perspectiva creştină din Iliada sau poemul forţei este organică, implicită, iar nu vreo colocare artificială şi exortativă a lui Homer de partea justă a baricadei.

Spontan, aş compara recepţia eseului lui Simone Weil în lumea clasiciştilor după 1940 cu cea a unei lucrări mult mai cunoscute în România, Naşterea tragediei din spiritul muzicii (1872), prima operă filozofică substanţială a lui Nietzsche. Ambele texte sunt dedicate vechii Grecii şi sunt scrise, de altfel, la vârste foarte apropiate, de pe poziţii asumat în răspăr cu establishment-ul, de către doi oameni altminteri nu lipsiţi de instrumentar ştiinţific şi patalama academică. Ambele au avut parte de multă cusurgeală din partea filologilor (Die Geburt der Tragödie considerabil mai mult decât Iliada sau poemul forţei) şi, în ambele cazuri, au rămas mult mai celebre decât cei care le-au criticat. Nietzsche a avut şi ghinionul (sau norocul, uneori nu e prea clar) să aibă un critic pătimaş, marele filolog clasic Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff, care, la numai câteva luni după apariţia Naşterii Tragediei, o salută cu un baraj polemic devastator. Wilamowitz pare să fi perceput opera drept un cocktail de speculaţie mitologică, romantism wagnerian şi filozofie schopenhaueriană, şi îi cere acestui şarlatan să demisioneze din poziţia lui de profesor de filologie clasică la Universitatea din Basel. (Îi mai transmite şi că face de râs şcoala pe care o urmaseră amândoi, celebra Schulpforta). Nietzsche nu folosise note de subsol şi nici bibliografie de specialitate, cum nu folosise nici Weil, dar, spre deosebire de ea, de-abia dacă citează un pasaj din Sofocle. Wilamowitz scrie că Nietzsche nu înţelege corect nici religia, nici tragedia greacă şi n-are decât să-şi ia tirsul şi să călătorească din India în Grecia, înconjurat de tigri şi pantere, ca Dionysos, dar să nu se înconjoare de tineretul german căruia să pretindă că-i predă cum se face ştiinţa. Ca urmare a acestei condamnări în mediul academic, şi în ciuda sprijinului din partea amicului Erwin Rohde, celebru mai târziu pe bună dreptate pentru Psyché, Nietzsche nu mai rămâne decât cu doi studenţi în sala lui de curs de la Basel. (Gând cu care se pot consola eventual profesorii de azi aflaţi într-o asemenea situaţie la vreun curs de masterat).

Şi Nietzsche, şi Weil au fost pedepsiţi, în diferite măsuri, de mediul academic pentru abordările lor creative, vaticinante, ale unor subiecte clasice, la a căror înnoire au contribuit; amândoi au văzut, în mod paradoxal, un spirit creştin la lucru în antichitate încă înainte de apariţia lui istorică. Asta nu înseamnă că aveau viziuni compatibile. Concepţiile lor despre Dionysos, de pildă, sunt diametral opuse, iar într-o scrisoare către fratele ei, Weil are această notaţie crudă despre filozoful german: „chiar când exprimă lucruri pe care şi eu le gândesc, mi-este literalmente intolerabil”.

Cele două texte, francez şi german, nu sunt opere filologice, ci filozofice. Vulnerabilitatea lor la o critică filologică sau istorică ridică probleme interesante. Pe de-o parte, e legitim să te temi că nu se poate deduce adevărul dacă vreuna din premise se dovedeşte falsă. Pe de altă parte, există forme de inducţie în care judecata finală se regăseşte pe un cu totul alt nivel decât datele pe care le ia drept pretext, iar valoarea ei de adevăr trebuie evaluată independent de ele. Istoria ideilor cunoaşte asemenea exagerări productive – şi chiar greşeli vitale.