Titlul, aparent apocaliptic, este de fapt un citat care mă urmăreşte de când am citit câteva scrisori ale lui Emil Racoviţă către Grigore Antipa, publicate relativ recent (1995 şi 2018). În iulie 1906, îi scrie aşa prietenului său: Dragă Antipa, să nu crezi că te-am uitat, am pus de mult bestii la «chiup» pentru tine. Din Paris, Racoviţă încearcă să contribuie la colecţiile Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti. Asta explică vestea stranie cu care începe scrisoarea lui, în care se amestecă irizaţiile comorilor de pe insula Monte Cristo cu cinematografia tenebroasă din seria Alien. Nu era vorba, însă, deloc de monştri, ci, cel mai probabil, de crustacee terestre şi marine minuscule. (Racoviţă e acum în curs de a vira dinspre oceanografie spre speologie; tocmai pleca să studieze peşterile din Algeria.) Specimenele acestea par, de altfel, să nu mai fi ajuns până la urmă la Bucureşti. Poate tocmai acest episod explică de ce mai târziu, într-o scrisoare din iunie 1920, Racoviţă încerca disperat să evite ca, în tranzit către noul Institut de Speologie din Cluj, să i se despacheteze la Bucureşti pentru inspecţie colecţiile cu care venea din Franţa. Abia asta ar fi avut potenţial apocaliptic: ar fi un dezastru dacă vameşii noştri ne-ar deschide vagoanele şi lăzile. Într-o altă scrisoare, din decembrie 1920, este dezolat că, la vamă, materialele comandate de Institut sunt tratate de parcă ar fi mărfuri oarecare, cu consecinţa că o bună parte din bugetul institutului se duce pe taxe de import.
Scrisoarea din 1906 ne oferă în plus, negru pe alb, un diagnostic al poticnelilor de productivitate, valabil pentru toată cercetarea modernă, dacă nu cumva se va fi aplicând încă de prin paleolitic: Ştii că-s băiet harnic şi cu toate aceste nu vezi că nu public nimic. Te-ai întrebat de ce? Cauza este că tot timpul mi-i luat de treburi administrative. Iar în scrisoarea din decembrie 1920 se plânge, din nou, că nu mai apucă nici măcar să deschidă un jurnal ştiinţific, fiindcă pentru orice cheltuială a noului institut, oricât de mică, trebuie să facă săptămâni de demersuri birocratice. (Această scrisoare, publicată doar în traducere franceză, continuă cu un pasaj despre, să-i zicem, internaţionalizarea cercetării. Racoviţă caută un entomolog bun pentru institut, spune că se teme că nu va găsi unul serios printre românii şi maghiarii de la Cluj şi îl întreabă pe Antipa dacă nu cunoaşte vreunul printre germanii din Sibiu sau Timişoara adăugând că, la urma urmei, poate fi şi un chinez, esenţialul e să se poată lucra bine cu el.)
În scrisoarea din iunie 1920 apar şi alte pasaje memorabile. Scopul ei principal este să îi mulţumească lui Antipa, la a cărui propunere Racoviţă fusese ales (în luna mai) în Academia Română. Este momentul când el acceptă să revină în ţară după o carieră formidabilă în străinătate ce-i drept, are rezerve şi pune condiţii, dar se întoarce totuşi. Printre motivele acestei întoarceri trebuie să fi fost tocmai existenţa unor oameni ca Antipa, cel căruia îi face în scrisoare un compliment suprem. Anume, îi spune că nu e un palavragiu, ci un mare realizator. Distincţie ontologică primară, în ţara din care provenea şi care acum îl voia înapoi, cu faima lui cu tot.
Dar ce-mi place cel mai mult la scrisorile astea e pur şi simplu faptul că Racoviţă şi Antipa fuseseră colegi de bancă la liceul privat Institutele Unite din Iaşi. E ceva profund în regulă cu acest fapt. Pentru că, deşi, într-adevăr, de oriunde şi de oricând se poate ivi un om mare sau un geniu, o ţară nu se poate totuşi sprijini pe această unică speranţă, aşa cum se sprijină, zice-se, globul pământesc pe o ţestoasă. O ţară funcţionează nu cu personalităţi, ci cu generaţii. Dacă doi colegi de bancă de la un liceu din Iaşi unde, ce-i drept, au fost pe mâna profesorului Grigore Cobălcescu pot ajunge simultan experţi mondiali în domeniile lor, lucrurile încep să stea cum trebuie, pentru că asta spune că valoarea lor nu are nimic accidental sau destinal, ci are circumstanţe sistemice. (Mai spune şi că trebuie să le mai dăm câte un telefon foştilor colegi bancă.)
S-a pus în legătură, pe bună dreptate, conţinutul acestor scrisori cu idei exprimate de Racoviţă în discursul lui de la recepţia din Aula Academiei Române. Din acest discurs reţin aici doar două idei. Mai întâi, una care ţine de metodologia cercetării ştiinţifice: n-am urmărit niciodată, zice el,simpla culegere a faptelor, ci legarea lor în generalizări. E o idee fundamentală, care din păcate are şi azi abilitatea de a ocoli multe minţi aşa-zis ştiinţifice, pentru care cercetarea înseamnă doar publicare de material nou, fără contextualizare şi interpretare, fără o portée mai generală. (Pe de altă parte, azi, asemenea date, culese frenetic sau chiar automat, sunt adesea forţate să intre în generalizări falacioase şi statistici convenabile.)
Discursul de la Academie se încheie cu o altă idee, azi şi mai controversată.A şti sau a nu şti, aceasta este întrebarea! Căci a nu şti înseamnă: superstiţii, egoism orb, concurenţă sălbatecă, neînţelegere, duşmănie, răsboi, foamete, prăpăd. A şti înseamnă pentru omenire: organizare temeinică, activitate raţională, cooperatism, solidaritate, evoluţie paşnică. Sunt de acord că această încredere iluministă în cunoaştere ca aducătoare de lucruri bune pare nu-i aşa? naivă. E chiar obiceiul să se dea de pământ cu ea, cu argumentul că ştiinţa e responsabilă pentru Hiroshima. În realitate, parafrazând o vorbă celebră despre democraţie, discursul lui Racoviţă zice că ştiinţa şi accesul general la cunoaştere sunt într-adevăr cea mai proastă cale către pace şi prosperitate, cu excepţia tuturor celorlalte care au fost încercate până acum. Lumea academică românească în care şi-a desfăşurat activitatea după 1920 avea să-i întunece retorica. Într-una din ultimele lui scrisori către Antipa (octombrie 1935) e frapat de festivismul şi politizarea mediului ştiinţific (parade, discursuri, comemorări, mondenităţi) şi spune: trăim în epoca improvizaţiei şi a reclamei.