Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cum să scăpăm de scris şi de citit

        de Cătălin Pavel

Notez aici două paradoxuri interde-pendente ale scrisului şi cititului academic, de care cred că s-a lovit oricine a redactat o lucrare de licenţă frugală sau o copioasă monografie de specialitate din ştiinţele socio-umane.

Primul paradox: principalul duşman al scrisului academic este dorinţa de a pricepe despre ce scrii. Totul merge ca uns dacă nu te împiedici de primitiva prejudecată că ar trebui să stăpâneşti subiectul. Aşa cum printre premisele oricărei ciorbe se numără o ţelină, un păstârnac, o ceapă, aşa la baza productivităţii academice stă aleasa însuşire de a nu-ţi păsa dacă prin argumentaţia ta aduci ceva nou, dacă cititorul poate urmări argumentaţia, sau dacă ai vreo argumentaţie. Orice abatere de la acest principiu te condamnă la împotmoliri recurente şi minorat profesional.

Pe vremuri, cărturăria presupunea că, mai întâi, citeşti pe rupte, până cunoşti domeniul aşa cum îşi cunoaşte mecanicul lădiţele cu scule. Apoi această familiaritate intensă cu subiectul te face să remarci, aproape fără să vrei, undeva o contradicţie, un mister, aşa că te dedici rezolvării lor. Când ai încredere în textul rezultat şi în soluţia propusă, le oferi comunităţii ştiinţifice. (Evident, am simplificat acest mecanism. De pildă, aprofundarea unui subiect se poate face, uneori chiar mai legitim, nu ca o etapă preliminară în care orice atenţie la contradicţii e suspendată, ci fiind ghidat tocmai de tensiunile între date, de o Fragestellung care îţi structurează documentarea.) Cărturăria modernă pare să fi avut, pe de altă parte, dibăcia de a evacua aproape complet obligaţia de a cunoaşte şi de a înţelege din cercetarea academică. Roboteală cu ochii în jos printre informaţii, da; orizonturi de informaţii, nu. Articolele academice nu mai spun aproape nimic – mare parte din milioanele de asemenea cercetări publicate se pot reduce, atunci când chiar îşi propun să demonstreze ceva, la un mic truism sau la un caraghioslâc, şi, de obicei, nu îşi propun să demonstreze nimic, mesajul lor central fiind doar c㠄investigaţii ulterioare vor arunca mai multă lumină asupra subiectului” sau „am găsit în pământ ceva care avea 75 de grame”.

Lucrurile sunt, dintotdeauna, înduioşător de clare atunci când nu ştii nimic. Iar în cercetarea din ştiinţele umane, publicată azi la noi, rămâne de multe ori suficientă doar pantomima unei pantomime. Avantajul este, desigur, că fără să trebuiască să înţeleg lucrurile despre care scriu şi ce au înţeles alţii din ele în ultimele secole, eu pot scrie la rândul meu fără şovăieli, fără cearcăne, încărcând căruţa propriului CV. Însă discursul ştiinţific nu se reduce la prezenţa bibliografiei şi a notelor de subsol. E ca şi cum, dacă pe pereţii tunelului de la metrou sunt prinse destule cabluri colorate, nu mai contează pentru noi că nu există nici un metrou. Această delestare iresponsabilă a înţelegerii din gestul academic înseamnă că cercetarea se poate de-acum, pur şi simplu, confecţiona. Procesul nu pare reversibil.

Al doilea paradox: principalul duşman al plăcerii de a citi este obligaţia de a scrie ceva academic despre ceea ce ai citit. Un exemplu banal ţine de diferenţa dintre a citi o carte pentru că îţi merge la suflet, şi a citi aceeaşi carte pentru a-i scrie o recenzie. Cartea al cărei blajin cititor ai fi fost înainte e consultată acum cu înverşunare. Am impresia că nu se subliniază destul acest privilegiu excepţional pe care ţi-l oferă cititul, anume că îţi permite o formă de hedonism pe cât de sălbatic, pe atât de inofensiv. Cu alte cuvinte, citind, poţi lua cu impunitate tot ceea ce doreşti dintr-o carte, indiferent de legitimitatea dorinţelor tale, fără să o sărăceşti şi fără să răneşti pe nimeni. Greu de închipuit o altă resursă care să se lase exploatată în aşa hal. A vâna un elefant pentru fildeşii lui (şi pentru orice alt motiv) e o barbarie, dar a lua dintr-o carte pe care ai citit-o în tren doar un citat de la pagina 5 şi o scenă de la pagina 500 pentru că doar cu ele ai rezonat, este absolut OK. Relaţia cu cartea se bazează deci pe libertatea şi spontaneitatea cititorului şi pe sublima pasivitate a cărţii care, oricât ai fi de nedrept, îţi întoarce şi cealaltă pagină. Toate astea se schimbă când tu citeşti exclusiv pentru a metaboliza academic cartea respectivă. Deodată, îndeşi textul pe care îl citeşti în patul lui Procust al convenţiilor tipului de text academic pe care urmează să-l scrii, al manierismelor universitare şi idiosincraziilor breslei. Într-o lume ideală, responsabilitatea de a prelucra academic textul respectiv ţi-ar mobiliza suplimentar atenţia, făcând-o să ilumineze pasaje peste care ai fi trecut, altfel, mai surâzător, dar şi mai placid. Într-o lume neideală, ceva mai aproape de noi, nu mai citeşti ca să te bucuri şi ca să înţelegi, ci ca să extragi mereu sclipici pentru cauza proprie, calculând în chiar clipa în care citeşti cum vei lăsa subtil impresia că tu deja ştiai toate astea. În cel mai bun caz, măcelăreşti cu iscusinţă cartea în citate, care să poată fi introduse în propriul tău text cu indicarea paginii de unde provin, a asemănărilor şi deosebirilor faţă de părerile altora discutate în status quaestionis. Bineînţeles că e un lucru foarte bun să prezinţi părerile celor care s-au mai ocupat de problemă, dar nu şi dacă asta devine doar un reflex prin care foloseşti o carte de învăţătură pentru poleiala şi proptelele necesare propriului discurs. Mecanicismul unor asemenea proceduri ajunge de obicei să anuleze plăcerea cu care ai fi citit altminteri. În locul lecturii lente şi pline de reverii, nu odată foarte profitabile ştiinţific, citeşti fulgerător din mai multe pdf-uri de autori diferiţi, folosindu-i, ultrapragmatic, drept dopuri pentru locurile unde textul tău ia apă. Ce inutil, ce trist – să foloseşti zece cărţi fundamentale ale altora ca să încropeşti tu ceva...

Nr. 09 / 2023
Cornel Basarabescu sau masca lui Don Quijote
deFlorian Copcea

In Memoriam George Cuşnarencu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

„Progresismul” reîncălzit
de Gabriel Coşoveanu

Cum să scăpăm de scris şi de citit
de Cătălin Pavel

Uniunea Scriitorilor din România: Semnal de alarm㠖 Cultura în pericol

Pe micul ecran (1)
de Gheorghe Grigurcu

Medievalităţi
de Nicolae Prelipceanu

România romanțată de un stat - majorist francez
de Mihai Ghiţulescu

Alfabet. Dispozitivul cultural şi miraculos al consolării
de Cristian Pătrăşconiu

Poveşti cu Beatles
de Dumitru Ungureanu

Poezia în 5D
de Gela Enea

O istorie en miettes a grupului Infra-Noir
de Silviu Gongonea

Etica „revizionismului” şi criticii continue
de Gabriel Nedelea

Exerciţii de admiraţie
de Gabriela Gheorghişor

Linia Kármán
de Andreea Răsuceanu

Teatrul îţi oferă şansa de a trăi şi alte vieţi, care nu îţi aparţin, şi astfel poţi sădi în tine ceea ce nu ai dobândit până atunci
de Antoaneta Cojocaru şi Daniel Pascariu

Poezie
de Ana Herţa

Poezie
de Suzana Fântânariu

Poezie
de Ion Maria

Cultura şi valenţele exilului
de Cristina Gelep

Spatele biciuit
de Haricleea Nicolau

Spatele biciuit
de Haricleea Nicolau

TNT 2023: Teatrul ca o experiență Vîrîpaev
de Daniela Firescu

Maladiile lumii contemporane
de Viorica Gligor

Intervalele tăcerii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Întoarcerea acasă
de Kate Morton

Silvan Ionescu, un portretist între literaţii, muzicienii şi actorii secolului XX
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri