A mişca un deget sau a nu mişca niciun deget? Prezint mai jos un text, pe cât de scurt, pe atât de remarcabil, din literatura sapienţială mesopotamiană. Nu îl pot traduce, din păcate, din cuneiformele akkadiene, dar e suficient aici dacă urmez traducerile clasice în engleză şi franceză (Lambert, Speiser, Bottéro). Acest dialog dintre stăpân şi sclavul său este, am zice azi, un rezultat al hibridizării între maieutica socratică şi isteţimile sclavului din comedia plautină – sau, poate, ca şi cum vicleniile lui Scapin ar fi repovestite de pe poziţiile unui „existenţialism babilonian”. Rog cititorul să dedice trei minute unui text vechi de aproape 3000 de ani:

(I.) „Rob al meu, ascultă!”. „Ascult, stăpâne!”. „Repede, adu-mi carul, vreau să mă duc până la palat.” „Du-te, stăpâne, du-te, regele te va încărca de onoruri!”„Nu vreau să mă duc la palat!”„Nu te duce! regele te va trimite [în cine ştie ce campanie...]” (II.) „Rob al meu, ascultă!”. „Ascult, stăpâne!”. „Repede, adu-mi apă să mă spăl pe mâini, căci vreau să ospătez”. „Ospătează, căci aşa se bucură sufletul!” […] „Nu vreau să ospătez!”„Să nu ospătezi! Omul să mănânce doar când îi e foame, să bea doar când îi e sete.” […] (VI.) „Rob al meu, ascultă!”. „Ascult, stăpâne!”. „Vreau să pornesc o revoluţie!” „Porneşte, stăpâne! Fără revoluţie, cine o să-ţi umple ulciorul cu bere? De unde o să-ţi vină bucatele?” „Nu, rob al meu, nu voi porni o revoluţie!”„Nu porni, stăpâne! Cel ce conduce revoluţia e ucis, jupuit de viu, i se scot ochii, ori e azvârlit în temniţă!” (VII.) „Rob al meu, ascultă!”. „Ascult, stăpâne!”. „Vreau să fac dragoste cu o femeie!”. „Fă, stăpâne! Cine face dragoste, uită de necazuri şi de griji!” „Nu, rob al meu, nu voi face dragoste!”„Nu face, stăpâne, nu face! Femeia este o capcană. Femeia este un cuţit de fier ascuţit care taie beregata bărbatului!” (VIII.) „Rob al meu, ascultă!”. „Ascult, stăpâne!”[…]„Vreau să aduc sacrificii zeului.” „Adu, stăpâne! Cel ce aduce sacrificii zeului său are inima împăcată, adună foloase după foloase!” „Nu, robule, nu voi aduce sacrificii!” „Nu aduce, stăpâne! Vei obişnui zeul să se ţină după tine ca un câine, întrebând mereu dar cultul meu? sau de ce nu mă consulţi? şi tot aşa”. (IX) „Rob al meu, ascultă!”. „Ascult, stăpâne!”. „Voi investi bani!”. „Bine, stăpâne, bine! Cel ce investeşte, păstrează şi capitalul, dar îl sporeşte prin dobândă!”. „Nu voi investi bani, rob al meu!”. „Nu investi, stăpâne! Să investeşti bani e plăcut ca dragostea cu o femeie; dar să-ţi recuperezi investiţia, e ca durerile facerii. Îţi vor prăpădi capitalul şi te vor face să pierzi şi dobânda – şi te vor mai şi ocărî pe deasupra!” (X.) „Rob al meu, ascultă!”. „Ascult, stăpâne!”.„Vreau să-i hrănesc pe săraci pe socoteala mea!”. „Hrăneşte-i, stăpâne, faptele unui binefăcător al ţării sale ajung în cercul lui Marduk!”. „Ba nu voi mai face asemenea danii!”. „Nu mai face, stăpâne, nu mai face! Ia plimbă-te pe movilele cu ruine din alte vremuri şi priveşte craniile celor de sus şi celor de jos: care a fost răufăcătorul, şi care a fost binefăcătorul?” (XI.) „Rob al meu, ascultă!”. „Ascult, stăpâne!”. „Ce-i de făcut, atunci?”. „Să pui să ni se frângă gâturile şi mie şi ţie, sau să ne arunce în râu. Căci cine e atât de înalt încât să ajungă la ceruri? Cine e atât de întins încât să cuprindă întreaga lume?” „Nu, rob al meu, o să te omor pe tine primul, ca să te trimit înainte”. „Da, dar fără mine stăpânul nu va rezista nici trei zile.”

Am eliminat câteva versuri fragmentare, precum şi strofele III, IV, V, mai prost păstrate, despre vânătoare, căsătorie şi tribunal. Partea despre vânătoare face însă clar, cred, că în strofa VII, în versul original „femeia este un puţ, o groapă, un şanţ”, toate trei cuvintele pot fi traduse de fapt prin „capcană”, aşa cum am şi lăsat mai sus. Tot acolo, dacă mi se permite un reflex arheologic, „cuţitul de fier” e singurul element intern mai concret care ne ajută la datare, sugerând că textul nu e mai vechi de 1000 a. Chr. (Singura copie asiriană cât de cât completă a Dialogului e pe o tăbliţă de lut din sec. 8 a. Chr.).„Cercul (kippatu) lui Marduk”, greu de explicat, dar reţinut în toate trei traducerile consultate de mine, a fost între timp emendat de experţi în „coşul (qappatu) lui Marduk”, cu sensul că a da săracilor e, moralmente, ca şi cum ai da însuşi zeului, depunând bani în tezaurul templului său (cam ca în Matei 25, 34-45). Şi finalul, atât de puternic, al strofei X (care cuprinde de altfel şi o parafrază la un vers din Ghilgameş), sună cunoscut oricui frecventează Eclesiastul. Aceste „cranii ale celor de sus şi celor de jos” (gulgullę ša arkűti u panűti din versul 77 al Dialogului nostru) sunt, probabil, cele ale nobililor şi plebeilor. Dacă nu cumva, aşa cum s-a propus, e vorba aici de o diferenţiere stratigrafică – între cranii aflate mai la suprafaţă pe movilă, deci „de azi”, şi cele aflate mai adânc, deci „de odinioară”… (Că veni vorba, nu întâmplător recunoaştem în gulgullę înrudirea cu „Golgota”, „Locul Căpăţânii”, Matei 27, 33; e un transfer semitic de la akkadiană la aramaică).

Textul e cunoscut azi în asiriologie cu numele convenţional Dialogul Pesimismului. În antichitate numele lui era probabil Arad mitanguranni, adică „rob al meu, ascultă”, incipit la repetarea obositoare a căruia n-am renunţat în ciuda spaţiului restrâns pentru că, fără caracterul său formulaic, textul vechi se alterează. Pare, într-adevăr, să fie cea mai nihilistă operă din toată Krisenliteratur mesopotamiană, care cunoaşte altminteri diferite teodicei şi cărţi ale lui Iov de dinaintea celor biblice. Nu pot să nu mă întreb însă dacă nu cumva e şi niţel umor nebun aici, un joc magistral cu clişeele dintr-o Laudă a Plictisului şi Şovăielii. Caracterul eminamente laic al textului este cu totul neobişnuit şi face posibile accentele de analiză psihologică şi satiră socială – un decalog al otium-ului, denunţat subtil de cineva care pare un yesman, dar a cărui statură morală creşte însă ameninţător spre sfârşit. N-ar mai fi vorba atunci, de filosofie, ci de o discuţie despre răsfăţ şi decadenţă, putere şi stil...