„Cînd Baal Shem avea o sarcină dificilă înaintea lui, mergea într-un anumit loc din pădure, aprindea un foc şi medita rugîndu-se, iar ceea ce îşi propunea să facă se făcea. Cînd, o generaţie mai tîrziu, Maghidul din Meseritz s-a confruntat cu aceeaşi sarcină, acesta a mers în acelaşi loc în pădure şi a spus: «Nu mai putem să aprindem focul, dar putem încă să spunem rugăciunile» – şi ceea ce voia să facă devenea realitate. Din nou, o generaţie mai tîrziu, rabinul Moshe Leib din Sassov a trebuit să îndeplinească aceeaşi sarcină. Şi el a mers în pădure şi a spus: «Nu mai putem să aprindem focul, nici nu cunoaştem meditaţiile secrete ce aparţin rugăciunii, dar ştim locul din pădure căruia îi aparţine totul, şi asta trebuie să fie suficient» – şi era suficient. Dar cînd a mai trecut o generaţie şi Rabi Israel Ruzhin a fost chemat să îndeplinească sarcina, el s-a aşezat pe scaunul de aur din castelul său şi a spus: «Nu putem face focul, nu putem spune rugăciunile, nu ştim locul, dar putem spune povestea despre cum se făcea». Şi povestea pe care a spus-o Rabi Israel Ruzhin a avut acelaşi efect ca acţiunile celorlalţi trei.”

Pilda aceasta, cu care Gershom Scholem alege să închidă volumul său Curente majore ale misticii iudaice (citată aici în tr. rom. de B.D. Ciurezu, Ed. Hasefer, 2020), este unul din cele mai frumoase texte despre puterea literaturii pe care le cunosc. Totul e corect în ea – începînd chiar cu faptul că nu se ocupă, de fapt, de literatură. Pentru că, într-adevăr, a vorbi despre rolul poveştilor în viaţa omului revine întotdeauna la a vorbi de fapt despre altceva, mai profund.

Pilda hasidică tratează relaţia paradoxală a omului cu sacrul, şi aş vrea să mă opresc puţin la asta înainte să mă pot întoarce la literatură. Dacă există un lucru pe care cultura l-a putut diagnostica îndeajuns, acela e că ne îndepărtăm treptat de sacru, nu ne apropiem de el. În formulări diferite, auzim mereu ideea asta: pe măsură ce ne îndepărtăm de illo tempore şi ne scufundăm tot mai mult în lumea seculară, în mecanic, în contingent, epifaniile sînt tot mai răzleţe şi mai scump plătite. Or, pilda noastră este aproape scandaloasă, dat fiind că în ea lucrurile stau exact pe dos! La începuturi, aflate prin definiţie în proximitatea divinului, se trece totuşi, riguros, prin paşii propiţiatorii, se recurge la toată coregrafia rituală necesară pentru ca dialogul cu cele de taină să poată avea loc. Apoi generaţiile trec, iar familiaritatea noastră cu sacrul este, aşa cum e însăşi fiinţa noastră, destrămată de istorie. Nu se mai cunoaşte procedura, meditaţia e imposibilă, locul a fost uitat. Dar nu-i nimic, lucrurile continuă să funcţioneze. Cum vine asta!?

Pe de-o parte, pilda e surprinzătoare numai dacă vedem distanţa faţă de sacru ca pe o realitate fizică, topo- şi cronologică, cînd ea este de fapt teo- şi psihologică. Etalonul cu care să măsurăm această distanţă este dificultatea gestului care ar putea-o anula. Cu alte cuvinte, atunci cînd ţi-ar sta în putinţă, cu o mare sforţare, să ridici catedrale – ţi se cere să ridici catedrale, după tot tipicul. Atunci cînd tot ce mai poţi face este să clipeşti cu un ochi – ţi se cere să clipeşti, şi totul funcţionează. Distanţa faţă de sacru nu este absolută, ci întotdeauna personală, pentru că ea ţine de cît te costă să evadezi din capcana propriei biografii. (De observat şi că textul trimite, pe cît de neaşteptat, pe atît de ferm, la poveste ca soluţie într-o lume în care rugăciunea ar fi imposibilă).

Pe de altă parte, problema centrală în textul hasidic este memoria. Asta deoarece ajustarea aceasta simbolică a distanţelor nu poate avea loc, totuşi, în absenţa unui context. E necesar să clipeşti, adică, într-un peisaj cu oarecare adîncime. Şi cum peisajele culturale şi rituale sînt victimele predilecte ale istoriei, singura soluţie este permanentizarea lor într-o poveste. Această poveste, deşi rămîne doar invocarea perpetuă a tot ceea ce nu se mai cunoaşte şi nu se mai poate face, reprezintă un angajament orbesc faţă de ele şi garantează prin asta eficacitatea invocaţiei.

Aş extrage deci trei lecţii despre literatură din această povestire hasidică. 1. Literatura este un angajament permanent faţă de tot ceea ce nu se poate exprima. 2. Literatura deţine secretul faptului că, pe măsură ce ne îndepărtăm de planeta sacrului, efectul gravitaţiei ei asupra noastră creşte. 3. În explorarea ei dublă, a memoriei umanităţii şi a memoriei individului, literatura asigură continuitatea lumii.

Un ultim detaliu. În rîndurile în care comentează anecdota, Scholem anticipează anxietatea cititorului că, poate, din misterul originar n-a mai rămas decît o poveste. El ştie însă că întreaga mitologie hasidică, a cărei forţă creatoare stă în combinaţia între mistică şi magie, rămîne cît se poate de vie în astfel de poveşti. Acum, mi se pare decisiv amănuntul că Scholem alege să ne spună anecdota nu aşa cum e consemnată în primele culegeri, de la Varşovia (1906), ale faptelor lui Rabi Israel Ruzhin. El o citează repovestită de un scriitor. E drept că nu alege stilul liric al lui Martin Buber, ci pe cel al unui scriitor care imprimă de obicei textului o mişcare ironică, un scriitor, S.Y. Agnon, care totuşi a primit Nobelul. În Curentele majore ale misticii iudaice, nimic nu e la voia întîmplării; s-a spus că acest volum a marcat deceniile apariţiei sale cu nimic mai puţin decît au făcut-o Auerbach şi Gombrich cu Mimesis, respectiv, Artă şi iluzie. Dacă Scholem a simţit, la final, că erudiţia poate să facă loc literaturii, aşa să fie.