Povestea lui Aristotel mergând de-a buşilea, cu frumoasa prinţesă călare pe el, este una din cele mai spectaculoase rectificări medievale ale antichităţii. Abia aştept să dau detaliile mai jos. Dar vreau să spun mai întâi că miza textului meu nu este totuşi să-l distrez pe cititor cu materiale îndoielnice (că doar nu scriu roman aici…). Mai degrabă îmi propun să văd dacă un episod cu adevărat minor, ca acesta, nu ar putea să deschidă, cu sau fără voie, diferite perspective interesante. Aşadar, ca un exerciţiu istoriografic pe care propun că e bine să-l facem cu tot ceea ce pare să fie doar o bagatelă. Ce spune bagatela? Că atunci când, din cauza soţiei sale indiene, Phyllis, Alexandru cel Mare ajunge să neglijeze treburile împărăţiei, Aristotel îl readuce pe drumul cel drept. Dar Phyllis se răzbună seducându-l pe filozof şi făcându-l s-o poarte în patru labe prin grădină, în vreme ce ea ţine frâiele şi biciul. Alexandru, prevenit din timp, asistă nevăzut la scenă şi îi cere apoi socoteală lui Aristotel, care însă reuşeşte să o cotească didactic: vezi, împărate, dacă din mine, şi filozof şi cu părul alb, femeia a făcut ce-a vrut, îţi dai seama cât de primejdioasă poate fi pentru tine?

1. Mai întâi, perspectiva difuziunii motivelor literare/ folclorice. Seducătoarea care îl călăreşte pe înţelept e cunoscută în sanscrită în Pańcatantra (trioul e acolo alcătuit din regele indian, soţia lui şi ministrul). Textul antic se referă la o epocă imediat premergătoare sau chiar contemporană cu campaniile lui Alexandru cel Mare. Tema ajunge apoi în literatura arabă cu Al-Jahiz în sec. 9, cu ajustările de rigoare (sultanul, soţia lui, vizirul). Trecerea din Orient în Occident pare să fi avut loc cel târziu în sec. 13, poate cu contribuţia unor figuri ca Jacques de Vitry, episcop de Accra, devenit aparent chiar patriarh al Ierusalimului. În Occidentul francez şi german a trebuit, evident, să i se găsească un nume nou înţeleptului.

2. Dar de ce tocmai Aristotel? Pentru că, în sec. 13, el este the MVP. The GOAT. (Dacă nu aveţi la îndemână un dicţionar latinesc: the most valuable player, respectiv the greatest of all time). Impactul pildei este maxim dacă cel sedus este omul care a coborât cel mai adânc în cunoaşterea acestei lumi. Pe de altă parte, este aici şi o răfuială a clerului cu Aristotel. Predicile dominicanilor, pentru care episodul este o piesă de rezistenţă, lovesc nu neapărat în Aristotel, ci în păgânism. Altminteri, concepţia lui Aristotel despre femei – care, alături de concepţia lui despre sclavie, rămâne marele rateu al operei lui – nici nu putea fi criticată academic atunci. Azi rămânem cu întrebarea dacă greşeala lui Aristotel, când afirmă inferioritatea biologică a femeii, ţinea de limitele metodei şi observaţiilor lui sau de limitele lui ideologice; iar astea din urmă, în istorie, se materializează de obicei din presiuni sociale preexistente. (La o adică, aceeaşi întrebare se poate pune şi despre greşeala lui când afirmă că Soarele se învârte în jurul Pământului – cât e eroare empirică, şi cât e eroare axiologică?). Oricum, dacă scopul celor care l-au introdus pe Aristotel în poveste ar fi fost doar cel al unei estetici de factură proto-misogină, atunci nu el trebuia ales ca personaj, ci vreun sfânt părinte. Dar mesajul trebuia să rămână şi anti-păgân. Şi e chiar mai mult decât atât: încărcătura ridicolă a poveştii vine probabil şi din intenţia polemică faţă de amour courtois (Enciclopedia neologismelor sportive traduce asta ca: dragoste curtenească). Acestei critici venite „de sus”, de pe poziţii morale, împotriva primului romantism european, îi corespunde o critică a lui „de jos”, de pe poziţii vitaliste, implicită în frenezia cu care Boccaccio şi ai lui reintroduc sexualitatea în propriile naraţiuni.

3. Remarcabilă este şi divergenţa între viaţa scrisă şi viaţa iconografică a episodului nostru (şi a câtor altora). Textele care spun povestea sunt, de fapt, foarte puţine (tipic este un fabliau de Henri d’Andeli, Li lais d’Aristote). Măsura extraordinarei popularităţi a temei este dată abia de arta medievală şi renascentistă. Puteai vedea scena pe tot felul de vase şi fildeşuri sculptate, în xilogravuri, dar şi în bisericile franceze din sec. 14 încolo (capitel din biserica Sf. Petru din Caen, sau faţada catedralei Sf. Ioan Botezătorul din Lyon). Adesea, costumele sunt modernizate în fel şi chip, sau, ca la Hans Baldung, Phyllis şi Aristotel apar chiar goi; Phyllis e chiar reprezentată ca prostituată (Aristotel la bordel!). Mai puţin ambiţios, Lucas Cranach cel Bătrân face din toată povestea una din cele mai pătrunzătoare alegorii casnice pictate vreodată.

4. Adesea, pe obiectul pe care e reprezentată tema noastră, revine şi un alt episod. Cine avea calibrul necesar pentru a fi victima de data asta? Evident, Virgiliu. O altă născocire a vremii – de fapt, şi ea cu analogii indiene şi în 1001 de nopţi... – zice că magicianul Virgiliu se îndrăgosteşte de fiica împăratului. (Uneori e vorba de Nero, ceea ce e, evident, imposibil din mai multe motive, dar nu contează). Păzită straşnic în turnuleţul ei, ea îl invită să se lase ridicat până la ea într-un coş, dar îl abandonează, apoi, să spânzure toată noaptea la jumătatea distanţei. Dimineaţa, toată Roma se perindă ca să râdă de geniul mofluz în coşuleţul lui. Sigur, din nou, o satiră anti-păgână, dar poate şi generozitatea lui homo ludens medieval de a-i da un tovarăş bietului Aristotel. (Li se adaugă figuri veterotestamentare, ca Samson; se creează, astfel, adevărate serii tipologice, ca în broderiile şi tapiseriile germane care reunesc „vicleşugurile femeilor”, de pildă, în simpaticul Maltererteppich).

5. Cititorul îşi aminteşte butada din Aşa grăit-a Zarathustra: „Te duci la femei? Nu uita biciul!”. Recent, hermeneutica nietzscheană a ridicat o problemă care, recunosc, nu e dintre cele mai filosofice: artefactul respectiv e pentru a biciui femeia, cum a fost adesea citit pasajul în cheie patriarhală, sau, din contră, pentru a fi biciuit de ea? O fotografie din, pare-se, 1882 ni-l arată pe Nietzsche cu Lou Salomé şi Paul Rée. Bărbaţii sunt înhămaţi la un car cu două roţi în care e ghemuită Lou Salomé, ţinând frâiele şi un bici. Autorul lui Zarathustra se uită în viitor, contemplând eşecul triunghiului amoros. Nu există dovezi că Nietzsche e cel care a gândit coregrafia pozei (în care probabil vrea să joace rolul lui Alexandru, deşi, în artă, macedoneanul de fapt doar asistă la scenă). Dar aproape sigur că totul e o aluzie la povestea lui Aristotel cu Phyllis, descrisă mai sus – acest moment straniu din istoria amoroasă a mijloacelor de locomoţie. Filozoful grec ajunsese deja s-o tragă într-un car pe tapiserii din sec. 18; tema circulă în spaţiul german şi elveţian şi Nietzsche o putea cunoaşte foarte bine.

6. În fine, important mi se mai pare şi faptul că studiul ştiinţific al temei a fost redeschis în anii ‘30 de însuşi George Sarton. Cum, un mare istoric al ştiinţei se ocupă de un text atât de frivol – de o glumiţă? Da, se ocupă. Pentru că în cercetarea istorică nu trebuie să fie vorba numai de războaie, statistici, guverne şi monumente oficiale. Uneori fleacurile sunt caleidoscopice.