| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Măsura tuturor lucrurilor este crocodilulde Cătălin PavelÎn timp ce marii artişti ai Greciei lucrau de zor la Parthenon, peste drum de el, lui Sotades i-a venit o idee. Ce-ar fi să facă el un vas care să nu aibă o formă plictisitoare, ci o formă de crocodil care atacă un pigmeu african? Avem astăzi aproape zece asemenea vase, de tip rhyton, produse de atelierul lui la mijlocul secolului 5 î.Hr. (unul tipic e la Museum of Fine Arts, Boston), ca să nu socotim şi vasele care imită această compoziţie, făcute mai ales de grecii stabiliţi în Italia. Ideea ceramistului Sotades are şi ea locuşorul ei în istoria artei, chiar dacă scena în sine nu a făcut pe nimeni să trăiască vreun extaz estetic. Totuşi, despre aceste vase s-au scris (adică nemţii au scris) monografii deja acum mai bine de o sută de ani. De ce crocodilul îl atacă din spate pe tânărul cu păr sârmos şi creţ, îi înşfacă braţul drept de la umăr şi îl prinde între labele din faţă obligându-l să se prăbuşească într-un genunchi, cu ochii ieşiţi dramatic din orbite? Pentru a compensa acest comportament excesiv, crocodilul îşi încovrigă cu amabilitate coada, aşa încât vasul să beneficieze de o tortiţă. În total, e un rezultat oarecum neobişnuit, dar nu extraordinar, pentru că Sotades însuşi a mai modelat vase ciudate (pictate de un colaborator al său, care îl lăsa doar pe olar să se semneze): un pigmeu cu un cocor, un persan cu o cămilă şi altele, compoziţii care însă nu au devenit populare. Alţi ceramişti au făcut vase sculpturale cu alte forme ne-olăreşti arşice, capete de câine, capete umane cu două feţe şi aşa mai departe. Arta greacă are, şi în scrobita epocă clasică, această dimensiune, să-i zicem, populară (istoricii artei romane ar numi-o plebee), care se va accentua apoi continuu până în epoca elenistică. Vasul nu e extraordinar nici prin interesul lui pentru africani: în epoca clasică avem destule vase pictate cu pigmei care se luptă cu cocori, şi, în general, numeroase reprezentări caricaturale de africani, şi un interes pentru exotismul egiptean în general, catalizat şi de prezenţa unor personaje africane în mitologia greacă (de exemplu, Memnon şi Busiris). Date fiind toate poveştile, de tipul celor din Herodot, vii în mintea atenienilor, era clar că reprezentări ale unor asemenea accidente nilotice n-aveau cum lipsi. Şi atunci de ce vorbim anume despre acest vas? Din cauza descoperirii extraordinare, în anii 60, în timpul prelucrării materialului provenit de la săpăturile arheologice de la templul lui Artemis din Thasos, a unor fragmente de rhyton cu crocodil şi a unei inscripţii explicative, prima găsită pe baza unui asemenea vas produs de Sotades. Inscripţia greacă, din care lipsesc ultimele trei litere, a schimbat complet ceea ce credeam că înţelegem despre acest vas. Sunt doar două vorbe: Crocodilul îndrăgos . Cum citim, aşadar, brusc, scena asta în cheie erotică? S-a spus că trebuie să o punem, de-acum, în categoria amorurilor între zei şi muritori. Avem,într-adevăr, nenumărate reprezentări ale unor îmbrăţişări comparabile între o lebădă şi Leda, între un vultur şi Ganimede şi aşa mai departe, care inventariază isprăvile lui Zeus prefăcut în cutare sau cutare animal. (Că artiştii nu creează aceste scene dintr-o pioşenie reflexă faţă de mit, ci ca să exploreze, cu avantaj comercial, tabuuri erotice, e altă poveste.) Problema e că niciun mit nu vorbeşte de o transformare a lui Zeus în crocodil. Nu am o explicaţie alternativă pentru vasul lui Sotades, dar îmi vin în minte câteva observaţii care ar putea să pună lucrurile în context. Ceramistul nostru putea, cred, să cunoască vasele unui alt pictor, activ la Atena cu mai puţin de o generaţie înaintea lui, numit convenţional Pictorul vasului cu Triptolemos. Pe cupele lui apar de exemplu câini muşcând, până la sânge, efebi, în scene interpretate ca aluzii erotice. Mai putea să fi achiziţionat geme similare celei, mai târzii, azi în colecţia Townley, cu Eros într-o barcă, aplecându-se, cu un băţ, spre crocodilul care înoată alături. E clar o scenă, precum cele din Pliniu în Istoria Naturală (8, 38, 92-3), care descrie cum vânează pigmeii de pe Nil crocodili. (Scena apare şi într-o frescă de la Pompei, în casa VIII, 6, 6). Mai putea şi să fi văzut un grup statuar asemănător celui, azi la British Museum, reprezentând un acrobat african gol care aparent încearcă să stea în mâini pe spatele unui crocodil, tot într-o scenă de un erotism dubios. Putea, în fine, să fi auzit, de la vreun mercenar grec sau de la vreun colonist din Naukratis, un proverb egiptean, atestat într-un papirus pe care l-am putea numi Învăţăturile lui Ankşeşonk către fiul său. Proverbul spune limpede că la pasiune te ridici, şi o consumi, prin manevre unice: Când crocodilul se îndrăgosteşte de un măgar, îşi pune perucă. Sigur, şi acest papirus este mai târziu cu vreo trei secole decât Sotades, dar cu siguranţă conţinutul lui circula mult, mult înainte în Egipt, cultura cea mai conservatoare a antichităţii. În fine, şi cel mai important, Sotades putea să fi auzit, în vreo piesă de teatru, metafora dragostei ca război, care apare măcar o dată la fiecare dintre cei trei mari tragici. Să fi dat el, în vasele sale cu crocodili, acestei metafore cea mai burlescă expresie a ei? Sunt de acord că în vremea lui Sotades, ea e rar întâlnită, în orice caz, rar în textele păstrate. Va fi reluată sporadic de poeţii din Alexandria elenistică, ca şi de comedia latină, dar va înflori abia în poezia elegiacă romană de la sfârşitul Republicii Catul, Tibul, Properţiu şi, mai ales, Ovidiu. La aceşti patru muschetari, ea apare de vreo sută de ori. Poeziile lor sunt dedicate iubirii romantice într-o vreme în care establishmentul numai de asta nu are chef. Ele merg suficient de mult împotriva austerităţii morale promovate de Augustus (pe care Catul, ce-i drept, n-a apucat să-l vadă la lucru) încât să mă gândesc la poeţii elegiaci ca la un fel de avangardă hippie a vremii. Poezia latină e în general obsedată de măreţia războaielor, aşa încât a scrie despre diverse mezaventuri erotice, cum fac ei, e o frondă estetică, dacă nu cumva şi subversivă politică. Oricum, realitatea e că Ovidiu şi ai lui, în loc să priceapă frumuseţea unei cariere în armată, se concentrează pe eroismul minimal al corazón-ului. Şi de-asta se prezintă adesea drept soldaţi sub stindardele lui Cupidon. E scuza lor supremă: că şi dragostea e un câmp de luptă. Nu unul adevărat, precum cel al poeţilor mai bine orientaţi în viaţă, ca Virgiliu, dar singurul care înseamnă ceva pentru ei. Nu cred că a citit cineva poemele lui Ovidiu din Amores (mai ales I, 9 şi II, 12) trăgând cu ochiul la unul din vasele lui Sotades, cu crocodilul îndrăgostit care-l consumă pe pigmeul african. Cel ce iubeşte-i ostaş, că şi Cupido tabără are, aşa începe unul (I, 9, 459), iar prin tabără trebuie să înţelegem chiar castrul legiunii. Vorbind despre biruinţa asupra Corinnei, de-un străjer, de-o puternică poartă-apărată, Ovidiu spune: o biruinţă ce ai fără nici o vărsare de sânge/ vrednică e cea dintâi de un triumf strălucit (II, 12, 501 şi 503-504), unde prin triumf nu înţelegem o victorie şi atât, ci însăşi procesiunea triumfală votată de Senat generalului victorios. Poetul compară în fel şi chip, în I, 9 imitând probabil exerciţiile retorice ale vremii, activitatea celui care luptă cu a celui care iubeşte: soldatul şi îndrăgostitul sunt în floarea vârstei, amândoi spionează, dau atacuri surpriză, asediază. (Ovidiu mai ţine să precizeze că amândoi sunt energici, nu leneşi. Despre sine însuşi, apatic, înainte de a se îndrăgosti, are de spus că patul şi-odihna-mi luau toată puterea ce-aveamI, 9, 500. Însă după: harnic de-atunci mă vedeţi întruna în raite de noapte, 503). Ovidiu, expertul suprem al temei noastre, militia amoris, nu avea cum să cunoască vasele lui Sotades, dar probabil ar fi fost primul care ar fi recunoscut în ele dimensiunea erotică. Poetul însuşi era evident deja familiarizat cu imaginea crocodilului, atât de frecvent pe monedele romane bătute după cucerirea Egiptului. Putea foarte bine să cunoască şi opaiţe de tipul celui aflat azi la British Museum, datat o generaţie după el, pe care apare o caricatură obscenă a Cleopatrei călare pe un crocodil cu falus uman. În textele lui, Ovidiu menţionează crocodilul atât ca animal sacru, cât şi, cel puţin o dată (Ars Amatoria III, 270), în contextul larg al jocului seducţiei ce-i drept, doar ca sursă a unui material important în antichitate, balega sa, folosită pentru produse cosmetice pentru albit pielea oacheşă a femeilor. Cum ziceam, nu propun nicio teorie ştiinţifică aici, sunt doar gânduri cu voce tare. Dar în ansamblu, crocodilul îndrăgostit al lui Sotades nu e absurd, ci plauzibil. Sigur, spre deosebire de luptele amoroase date de poeţii elegiaci romani, în care nu există victime, crocodilul duce acest război mult mai brutal, mai mutilant. Greu de zis azi cât e genial şi cât e grotesc în acest vas, unde se termină tragicul şi unde începe comercialul. Mi-ar plăcea să cred că Sotades vrea să spună cam aşa: că le mulţumim frumos celor care declară că ne iubesc, însă dragostea nu e o chestie care îţi ia braţul din umăr şi fuge cu el. Fiindcă dragostea (zise şi măruntul autor de azi al acestui articol, care de mult nu mai era tânăr, iar asta începea să se vadă în fiecare cuvinţel), fiindcă dragostea, aşadar, nu este ceva care te face fericit, ci, înainte de orice, ceva care te face sănătos. |