Colosul lui Memnon cânta atins de lu-mina zorilor. Este, poate, începutul istoric al sinesteziei – continuumul simţurilor. Interpretată de greci drept reprezentând un rege etiopian, statuia era de fapt a lui Amenhotep, tatăl lui Akhenaton. Ea n-a zis nici pâs vreme de 1300 de ani, până când un cutremur a dărâmat-o de la brâu în sus, în secolul 1 î.Hr. De-atunci a început să se comporte poetic, adică să convertească razele răsăritului într-un şuierat muzical, pomenit cu maximă perplexitate de multe surse antice.

Am auzit şi eu acest şuierat citind pe vremuri, în biblioteca Liceului de Informatică din Bucureşti (azi Colegiul Tudor Vianu), o cărticică de-abia sosită din Franţa, de un oarecare Rimbaud. Acest promiţător poet scria despre vocale: A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu... Ce treabă puteau avea literele cu sunetele şi culorile!? Citez din poemul lui din 1871, în traducerea lui Mihail Nemeş (2003): lui A îi corespund „golfuri de umbră”, lui E, „ceţuri inocente, regi albi”, lui U, „cicluri vibratoare divine-n mări viride”, lui O, „trâmbiţa supremă a straniilor plângeri/ tăcere traversată de Cosmosuri şi îngeri”. Ce funcţie matematică leagă literele de simţurile noaste? De ce-ar fi E pentru Rimbaud neapărat în cârdăşie cu geometriile miniaturale în mişcare, pomenite în cuvintele frissons d’ombelles, în care vedem hasmaţuchi clătinându-se în vânt? (Aici traducerea „umbele pale” renunţă să mai aducă şi mişcarea în acest continuum).

Mi-am amintit de Voyelles când am dat mai târziu, într-un număr vechi din Secolul XX, peste eseul lui Ernst Jünger, Lauda vocalelor, un splendid dezmăţ de speculaţie genialoidă. Totul e pseudoştiinţă, evident, dar cât de ofertantă pentru filologul serios! Dacă vă vine să credeţi, Jünger zice că Rimbaud se înşală grav. Francezul ar avea dreptate doar în faptul că E aparţine de lumea albului. Eventual şi între I şi roşu ar putea fi nişte legături. În rest însă, pentru scriitorul german, A ar trebui să fie, de fapt, roşu, O ar trebui să fie, de fapt, galben şi aşa mai departe. Într-adevăr, ce ultragiu, să hotărască altcineva pentru noi cum ne amestecăm simţurile. Citez în continuare din traducerea Gretei Tartler (1988):„Roşu e şi culoarea domniei, dar şi a revoltei, galbenul – culoarea hiperdistinşilor, dar şi a plebei, albastrul sugerează în acelaşi timp nimicul şi minunea”. „Culoarea pe care am alege-o pentru A ar fi purpura – purpură care devine mai palidă în pasajele nesonore sau apropiate de E”. I „poate avea relaţii şi cu acel roşu întunecat de pe butucii măcelarilor, bătând spre margini în negru”. Ca şi Rimbaud, Jünger creează o întreagă mitologie a literelor care merge dincolo de dublul lor cromatic, către capacităţile lor de a descrie – şi de a crea, cabalistic – întreaga lume. În A „consună… triumful şi ironia”. „Dacă A este acvila, O e şoimul lumii sonore”. U „este sunetul prundului metalogic [„sunetul motivului mai mult decât logic” ar fi fost mai aproape de original], al rădăcinii, al originii şi al întunericului sărbătoresc”. „A înseamnă înălţimea şi lărgimea, O înălţimea şi adâncimea, E golul abstract şi nobleţea, I viaţa şi putrezirea, U e procreaţia şi moartea. Prin A invocăm puterea, prin O lumina, prin E spiritul, prin I lumea carnală şi prin U ţărâna maternă”. Mai apăsat decât la Rimbaud, profilul psihologic pe care Jünger îl creează literelor în Lob der Vokale este specific limbii germane. Bineînţeles, mistica „originii” pe care tocmai am văzut că i-o atribuie lui U, de pildă, nu ar fi fost posibilă dacă „origine” nu s-ar zice în germană tocmai Ursprung. Lucru uşor de pierdut în traducere; ai putea, ce-i drept, folosi în loc de „origine” un sinonim aproximativ care să cuprindă litera u („suşă”), ca cititorul să poată urmări gândirea lui Jünger. Dar e greu de crezut că un franţuzism puţin circulat ar face altceva aici decât să expliciteze facil ceva ce trebuie să rămână, poate, pentru cititor, surprinzător şi deci stimulant: anume, aplombul cu care cineva poate face, din interiorul unei alte limbi, afirmaţii atât de categorice despre bagajul intersenzorial şi ideatic al unui sunet.

Nabokov trudeşte pe acelaşi ogor, dar plugul e tras de doi boi, pentru că sensibilitatea lui este bilingvă, anglo-rusă. Din Vorbeşte, memorie (1951) citez aici doar câteva pasaje clasice despre sinestezie (în traducerea Sandei Aronescu din 1994). „A [englezesc] îmi evocă tenta lemnului ars de intemperii, în timp ce un a franţuzesc îmi sugerează abanos lustruit. Acest grup negru mai include g tare (cauciuc vulcanizat) şi r (o cârpă murdară de funingine care e sfâşiată)”. Grupului alb îi aparţine „n, ca făina de ovăz” [în original, „ca fulgii de ovăz”]. „Trecând la grupul albastru, găsim x-ul ca de oţel, z ca un nor de furtună”.„S nu este bleu precum c, ci o combinaţie ciudată de azuriu cu sidef.” „În grupul verde sunt f-ul ca frunza de arin, p ca un măr necopt şi t de culoarea fisticului…Sunetele galbene includ diversele e-uri şi i-uri, d-ul crem, y-ul auriu strălucitor şi u, a cărui valoare alfabetică nu o pot exprima decât prin alămiu cu un luciu măsliniu.” Şi gradaţia asta ajunge triumfal la „m este un pliseu de flanel roz”. La sfârşit, Nabokov oferă, fără să vrea, o dovadă că, pentru un scriitor, abilităţile sinestetice pot fi la fel de bine o pacoste, pe cât pot fi un catalizator. Lucrând cu propriile lui definiţii, el ajunge la concluzia că, pentru a descrie un curcubeu cu literele corecte, i-ar trebui cuvântul kzspygv…

Spuneam că, după ce a fost pe jumătate distrusă, statuia gigantică zisă a lui Memnon a început să cânte la răsărit. (A fost găsită rapid o explicaţie mitologică: legendarul rege, fiu al Aurorei/ Eos, îşi saluta mama). Mai puţin ştiut este că, după două sau trei secole, nişte binevoitori, poate împăratul Septimius Severus, poate Zenobia, au restaurat statuia. Care de-atunci n-a mai scos nici un sunet. Reparaţia devine, tragic, o stricăciune. Simţurile au din nou, fiecare, hruba lui individuală.