Înţelegi un zid după poveştile legate de construcţia şi de prăbuşirea lui – poveşti înrudite cu semnele care s-ar arăta la naşterea şi la moartea eroilor. Zidurile Troiei există pentru iubitorii lui Homer deoarece ele au fost construite de Apolo şi Poseidon, şi distruse prin stratagema Calului Troian, născocită de Ulise. La fel cu zidurile Ierihonului. De ele vorbesc istoricii, pentru că sunt construite în neolitic şi apără primul oraş fortificat al lumii. Dar vorbesc şi teologii, din cauza unui straniu pasaj din Vechiul Testament, în care israeliţii le asediază, preoţii sună din trâmbiţe, toată oştirea strigă cu glas tare şi, din cauza zgomotului, zidurile se năruiesc. (Nu mai contează aici că, nici la Troia, nici la Ierihon, zidurile celebre pentru ridicarea lor nu sunt aceleaşi cu cele celebre pentru dărâmarea lor; din contră, ele sunt separate arheologic de multe secole sau milenii). Arhitectural, deci, zidul de fortificaţie apără. Dar iată că, narativ, el uneşte începutul cu sfârşitul.

Un zid care uneşte e un paradox. Deoarece avem impresia că funcţia lui cea mai importantă, chiar mai importantă decât cea de a apăra, este, de fapt, a separa. Mai întâi, el separă, ca o membrană celulară, oraşul de non-oraş, de sălbăticia, contrapunctată de urbanitatea rivală, de afară. Ai un oraş abia atunci când ai o delimitare a lui, măcar o urmă trasă cu degetul în nisip de jur-împrejur, sau o brazdă trasă cu plugul, apoi sub forma unui zid de incintă. Şi nu poţi să nu-l invidiezi pe împăratul care-şi lasă numele zidului din jurul Romei, ca Aurelian. În termeni simbolici, nu putea obţine mai mult de-atât decât dacă reboteza tot oraşul după numele lui. Alteori, ziduri împărăteşti – ca al lui Hadrian – separă tărâmuri, Britannia de Caledonia scoţiană. Bietul călător Hadrian, autor de poezii pentru sufletul său, dar şi pentru calul său, să fie reţinut de istoria modernă pentru un părete…

Şi totuşi, zidurile unesc: pe ele se şi circulă. Aşa în cazul cutărui zid, cu nenumărate tronsoane, care trece prin Mongolia, Coreea de Nord şi, mai ales, China. Aşa, cu un altul ridicat de Irod când s-a apucat de reconstrucţia Templului din Ierusalim, şi care traversa valea de la apus de el: coama lui era, de fapt, o stradă. Zidurile mai unesc şi într-un mod întrucâtva neaşteptat – antropologii discută anumite asemenea lucrări drept iniţiate fără nevoi practice, doar pentru a da comunităţii un proiect comun, adică pentru a construi identitate mai degrabă decât orice altceva. Ce uneşte nu e zidul, ci procesul de construcţie. (Invers, şi procesul de refuz al zidurilor poate ţine de identitate – ca în cazul spartanilor, care au ţinut morţiş să se lipsească de fortificaţii, în orice caz până în epoca elenistică.)

Uneori, nici nu avem cum şti dacă zidul separă sau uneşte. Arheologii găsesc mereu situaţia asta cercetând oraşele din antichitate: o cameră mare, cu ziduri trainice, e împărţită în două printr-un perete despărţitor, subţire şi amărât. Ce înseamnă compartimentarea asta? Că oamenii s-au certat şi nu se mai suportă? Sau, mai degrabă, că a avut loc o anumită discuţie: Mă băiatule. Nu plecaţi. Facem aici şi aici un perete. Ca să aveţi şi voi linişte, spaţiul vostru. Şi când mai pui un ban deoparte, vă duceţi, noi nu vă ţinem. Peretele despărţitor e o adevărată instituţie, care arhivează poveşti de familie.

Altceva simpatic la ziduri – în absenţa zidurilor blănoase, pe care presupun că arta contemporană nu va întârzia să le descopere – este felul în care suprafaţa lor se lasă sau se cere anulată. O poezie de vreo 20 sau 25 de strofe, scrisă acum un secol şi jumătate, acoperă azi un întreg zid din Paris, pe o străduţă care iese la Saint-Sulpice. Nu există hârtie mai convingătoare decât un mur! Uneori, anularea are loc prin profanare, când zidurile devin purtătoare de graffiti obscene. Alteori, taman pe dos, când credincioşii înfig hârtiuţe cu rugăciuni între pietrele Zidului de Apus din Ierusalim, adunate doar de două ori pe an, într-un fel de recoltă sacră din zidul dematerializat.

La interior, unul din marii dăunători ai zidurilor, studiat cu îngrijorare de oamenii de ştiinţă din întreaga lume, este fresca iluzionistă. Acolo unde înainte era zidărie masivă şi de încredere, iată că acum vezi peisaje eterice, ferestre larg deschise şi aşa mai departe, după bunul plac al pictorului pompeian sau mantovan. Diagnosticul e fatal: trompe-l’oeil. Arhitecţii nu stau nici ei cuminţi. Romanicul nu le-a mai convenit. Cum ar fi, şi-au zis aceşti arhitecţi, să avem, tot aşa, o clădire mare de tot, numai că fără ziduri, adică mă rog, să putem lăsa nişte găuri imense în zid, fără probleme structurale, şi-n ele să potrivim noi multe bucăţele de sticlă colorată... Goticul este lovitura de, nu-i aşa, graţie dată zidăriei tradiţionale.

Alteori, ceea ce variază nu e forma pietrei, ci tipul ei, aşa cum face croitorul irlandez, din petice de tweed cu modele şi culori diferite, ceva de pus pe cap. (Comparaţie de evitat când e vorba de ziduri). Aşa iubesc bizantinii cărămida din asizele de regularizare, care formează, la faţadă, nişte cingători roşiatice în calcarul untos. Zidurile lor îşi păstrează deci corpul solid şi disciplinat, dar vor un suflet la vedere. Înclinaţiile artistice ale zidarilor ar putea aproape deveni un motiv de îngrijorare.

Din anii 1980 s-au răspândit zidurile vii, faţade vegetale care nu trăiesc doar din solul de la baza peretelui, ci care au nutrienţii distribuiţi pe toată suprafaţa verticală. Zidul e acum anulat biologic. Mai simplu, ziduri anulate estetic sunt cunoscute dintotdeauna. Şi la miceneni, şi pe Insula Paştelui, dar mai ales la incaşi au robotit neamuri de pietrari care n-au dorit să lucreze în blocuri tăiate identic, paralelipipedic, cu patru laturi vizibile la faţadă, ci au creat zidărie poligonală care te lasă cu gura căscată, pentru că blocurile pot avea şi zece laturi. Nu mai vezi un perete, vezi un puzzle. În mic, ca un experiment privat, foarte modest, încă vezi asta în casele părăsite ale grecilor plecaţi de pe coasta egeeană a Turciei până în anii 1920. Zidăria lor albă, frumos potrivită fără mortar, se dărâmă acum pe an ce trece, prăvălindu-se peste smocurile de susan uscat.