Care-i treaba cu capodoperele? Nu pot vorbi în numele istoriei literare, care îşi pritoceşte evaluările 10-20 de ani, sau 100-200 de ani. Dar notez aici câteva opinii de cititor grăbit. (La urma urmei, oricine e cât de cât conştient de ce înseamnă producţia literară a lumii îşi dă seama că toată viaţa a citit pe fugă.) În locul unei definiţii finale, patru puncte de plecare.

1. Capodopera este o carte care capătă, pentru cititorul ei, o adâncime biografică. Cu alte cuvinte, o carte care te însoţeşte în mai multe faze ale vieţii, la care te gândeşti din când în când, spontan, care apare în logica emoţiilor tale. Iar importanţa ei pentru tine nu te face să te simţi stânjenit, ca într-o casă frumoasă unde eşti un străin supravegheat; uneori o reciteşti, tocmai pentru că în ea te simţi ca la tine acasă. (Sunt tot mai sigur că după primii 30 de ani de citit ar trebui să urmeze 30 de ani de recitit.) Pe scurt, o carte testată periodic şi care trece testul, aşa cum se face evaluarea unui pod vechi în care nimic nu se dovedeşte şubred şi arhitectul zâmbeşte fericit, solidar cu meşterul necunoscut care a făcut ceva atât de bun. Din teoria asta rezultă că, oricât de matur şi sofisticat ai fi, nu poţi decreta o carte drept o capodoperă în chiar seara în care ai citit-o. Trebuie văzut cum lucrează ea în tine o vreme. Trebuie văzut, mai ales, şi aici e alt aspect al adâncimii biografice a capodoperei, dacă cele citite devin ceva care ţi s-a întâmplat personal. Dar e adevărat că de multe ori capodopera are nevoie şi de şansă biografică. Multe din cărţile noastre de căpătâi au intrat în viaţa noastră la timpul potrivit, hrana s-a întâlnit cu foamea, receptorul de pe membrana celulară cu ligandul specific. Invers, adesea ne simţim vinovaţi că nouă nu ne-au spus mare lucru cutare cărţi mari ale omenirii; este probabil că pur şi simplu le-am citit într-un contratimp existenţial.

2. Capodopera este o maşină textuală cu un randament extraordinar de conversie a lucrurilor mici în lucruri mari. Cu alte cuvinte, o carte care construieşte ceva imens din fleacuri, care e capabilă să refacă muzeul Guggenheim din cutii de conserve. Ea e mare nu pentru că vorbeşte despre domnitori sau despre genii, ci pentru că face detaliile nesfârşit de mediocre ale vieţii noastre de zi cu zi, această evanghelie a uzurii noastre, să devină esenţiale. Fără să aibă neapărat nevoie de confruntări eroice, folosind moartea cu economie, zgârcită cu loviturile de teatru, o capodoperă nu se abate totuşi nici măcar cu un centimetru de la temele mari. În general, ea nu lucrează zgomotos cu aceste teme, ci le confruntă în oglindă, ca Perseu în preajma Meduzei.

3. Capodopera nu recunoaşte tragicul ca stăpân. E adevărat că asociem, din reflex didactic, cărţile mari cu suferinţa oarbă, iar motivaţiile juriului Nobel cam aşa şi sună de obicei, cutare a descris ca nimeni altul lipsa de sens a vieţii şi aşa mai departe. Dar nu. Capodoperele sunt doldora de viaţă, cu suferinţă cu tot, evident, dar de obicei întovărăşită de tot ceea ce i se opune. Chiar şi acolo unde subiectul este întru totul negru, textul nu reprezintă niciodată o capitulare, din contră, este o continuare a luptei. Şi chiar acolo unde lipseşte orice veselie (deşi rareori marii tragici sunt lipsiţi de simţul umorului), chiar şi acolo claritatea diagnosticului şi mecanismul frazei, care te face să simţi „sublimul tehnologic”, lucrează spre compensarea tragicului. Aş zice, de altfel, că semnul distinctiv al capodoperelor, departe de a fi prezenţa apăsătoare a morţii şi suferinţei, este că respiră o formă de iubire de oameni manifestată într-un interes absorbitor pentru ei.

4. Capodopera este acea carte a unui întreg timp istoric şi artistic care însă, simultan, poate fi însuşită şi personal. Şi invers, o carte care îţi aparţine numai ţie, dar care este şi a unei naţiuni. Ea se poate citi cu folos, ca să zic aşa (indiferent care o mai fi fiind folosul literaturii) şi de una singură, dar importanţa ei se manifestă şi în contextul culturii din care s-a născut, care abia ea îi dă sens şi căreia abia capodopera îi dă un sens ultim. Nu pun această dimensiune culturală a ei mai presus de valoarea ei subiectivă pentru cititorul individual, şi totuşi e păcat să priveşti o capodoperă în izolare şi să-ţi limitezi bucuria înţelegerii ei. E ca şi cum ai folosi vinul dintr-un clondir ca să fierbi un ou.

În fine. Nu există instrumente de măsurat pentru capodopere. Fiecare este un întreg sistem solar. Rămâne întrebarea dacă se mai scriu azi capodopere. Bineînţeles că se mai scriu, probabil mai multe ca oricând. (Dar se mai citesc?) S-ar putea însă ca noţiunea de capodoperă să fie considerată de mulţi caducă. Şi nu din cauza unui cult filozofic al imperfecţiunii. Ci pentru că nu mai avem spaţiu psihologic pentru ce este mare, iar valoarea devine oprimantă.