O întrebare fundamentală în artă, nu mai puţin ca în ştiinţă, este, cred, „Ce au lucrurile în comun?”. Răspunsul la această întrebare este premisa, şi uneori însuşi rezultatul, gestului intelectual în general. Cât de fascinant este meşteşugul clasificării o arată, pe scurt, Lautréamont când vorbeşte despre întâlnirea unei maşini de cusut şi a unei umbrele pe o masă de disecţie. Sau Borges, când parodiază, în Limba analitică a lui John Wilkins, împărţirea animalelor în: aparţinătoare Împăratului; îmbălsămate; îmblânzite; purcei de lapte; sirene; animale fabuloase; câini în libertate; desenate cu o foarte fină pensulă din păr de cămilă; care abia au spart ulciorul; care de la distanţă par muşte, şi alte asemenea categorii. Reflecţia asupra taxonomiei e dusă mai departe de o splendidă expoziţie, numită „Răsucirea. Triumful provinciei, amurgul imperiilor”, care se poate vizita la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din iunie până în noiembrie 2024. Conceptul expoziţiei este al lui Călin Dan, curatori sunt Călin Dan şi Celia Ghyka.

Acum, o expoziţie cuprinde de obicei operele lui cutare, sau obiecte din cutare secol; o temă tradiţional considerată puternică e de obicei singura scuză pentru transversalitate, şi atunci putem să vedem arme (sau, şocant, jucării) din toate timpurile. Expoziţia Răsucirea funcţionează altfel, deoarece coerenţa exponatelor are principii atât mai evidente, cât şi mai subtile decât expoziţiile tradiţionale. Ea aduce laolaltă piese produse (sau folosite) pe teritoriul astăzi românesc, din neolitic şi până azi, care încorporează, în fel şi chip, motivul „răsucirii”. E vorba în primul rând aici de o estetică formală, dar conceptul se impune până la final vizitatorului, cu cuvintele curatorilor, drept un „liant esenţial pentru comunicarea morfologică şi simbolică dintre cultura materială şi cea spirituală”. Ce vedem, mai exact? Artefacte care, decorativ şi funcţional, se învârt. Mai întâi, Cerberul de la intrare, adică un tractor adus de la Slobozia, de o butucănoasă eleganţă. Maşina, cu roţi imense, împănate de şuruburi, a fost produsă, aflăm, imediat înainte de Al Doilea Război, la uzinele Hofherr Schrantz-Claiton Shuttleworth. Apoi tema începe să se metamorfozeze: conul de pin încadrat de lei dintr-un coronament funerar roman are aceeaşi arhitectură spiralată ca turbanul din piatra funerară a unui cadiu otoman din Tulcea. Forma roţii unei maşini de cusut Singer – cred că se cheamă volant – răspunde volutelor ionice ale unui capitel roman, dar şi nuielelor de răchită care alcătuiesc o balercă din Suceava. Răsucirile acestea sunt gesturi decorative (ţiglă interbelică bănăţeană Muschong, decorată cu un elefant), rituale (sabie La Tene din necropola de la Enisala, „anulată” prin împăturire), tehnice (tăvălug pentru treierat), religios-identitare (monedă romană din Tomis cu şarpele Glykon).

Dar nu vom găsi oare „răsucire”, concretă sau metaforică, în aproape orice obiect, dacă ne străduim? Ba probabil că da. Asta nu înseamnă însă că oricine poate alcătui o expoziţie legitimă dedicată răsucirii cu conţinutul garajului şi balconului propriu. David Le Breton a dedicat în ultimii patruzeci de ani multe cărţi antropologiei şi sociologiei corpului omenesc – şi altor teme prin definiţie vagi şi proteice, ca liniştea. Da, corpul omenesc este peste tot, dar asta nu înseamnă că nu se poate scrie cuprinzător şi ţintit despre el. Înseamnă doar că trebuie să acoperi mult teren şi să extragi, cu fler, capetele de serie ale unor tipologii. Exact ceea ce fac curatorii de la MNAC cu expoziţia lor, cu piese aduse, dacă număr bine, de la şaptesprezece muzee. (În sine, ăsta e un triumf logistic!) Aş mai adăuga însă ceva legat de legitimitatea „răsucirii” ca temă academică. Recent, Université de Montréal şi McGill University au desfăşurat un proiect multianual de cercetare dedicat vortexului în civilizaţia greacă, proiect coordonat de Pierre Bonnechere, Lynn Kozak şi Gabriela Cursaru. Cea din urmă ne-a împărtăşit în 2023, în cadrul unei întâlniri organizate de Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române, rezultatele excepţionale ale acestei investigaţii neobişnuite, care a arătat centralitatea motivului spiralei şi vârtejului în mitologia, filozofia şi arta greacă, în care joacă roluri contradictorii de agenţi ai ordinii şi haosului. Cum să nu-mi amintesc de proiectul A travers le Vortex vizitând, la MNAC, The Twist.

Cred că a reieşit deja faptul paradoxal că Răsucirea este, într-un fel, o instalaţie; aşadar artă, nu doar o expoziţie. O formă de colaj care iluminează proximităţi fertile, stimulative senzorial şi intelectual. În aceeaşi vitrină se pot contempla o piesă de angrenaj de la fabrica RENK din Reşiţa, de la sfârşitul epocii comuniste, alături de amoniţi din jurasic, care împărtăşesc aceleaşi nuanţe de vişină putredă şi aceleaşi striaţii turbionare. Pentru o clipă, vizitatorul uită ce meserie are şi devine, vai, pe jumătate poet şi pe jumătate istoric. Treci de la vârtelniţa cu fofează la macheta avionului cu reacţie al lui Coandă, de la o pintaderă gumelniţeană la mantia învolburată a unui Mithras Tauroktonos şi apoi la o pereche de vârzobi din judeţul Argeş. Cauţi peste tot geometriile elicoidale, uneori camuflate alegoric. De notat că acolo unde e vorba doar de estetic, curatorii par să repună în discuţie ideea că fondul şi forma, mesajul şi mediul sunt reciproc constitutive. Într-adevăr, e multă inocenţă în a crede că decoraţia nu structurează funcţia şi nici invers; în acest sens, expoziţia devine o meditaţie pe tema agentivităţii artei.

Nu pot încheia fără a observa minoratul programatic al pieselor selectate în expoziţie, care glosează tematica provincialului, anunţată în titlul ei. Nu veţi găsi în cele două uriaşe săli aur şi nestemate, ci aproape numai artefacte independente de estetica aulică. Relevanţa lor şi frumuseţea lor discretă cer din partea vizitatorului un ochi care discerne, dar, mai mult decât atât, ele creează, până la sfârşitul vizitei, acest ochi.