În traiectoria culturală a somnului există două momente, pentru mine, inegalabile. E vorba de o scenă din Epopeea lui Ghilgameş şi de legenda celor Şapte adormiţi din Efes. Să le luăm în ordine, ca să nu mă încurc.

Unul din episoadele zguduitoare din Epopee, care nu duce lipsă de faze tari, are loc între eroul sumerian şi Utanapiştim. Ghilgameş află că, pentru a găsi nemurirea, ar exista totuşi o soluţie – să reuşească să stea treaz şase zile şi şapte nopţi. Observăm că încercarea este concepută cu discreţie şi economie. Nu e vorba de alte planete, de antimaterie, de performanţe de circ. Cuvintele sunt simple, le cunoşti din bătătura ta de acasă, iar proba e „pentru săraci”, adică nu ţi se cere tehnologie înaltă, pe care să n-ai de unde s-o iei. Nu; e vorba, la urma urmei, de ceva care necesită doar un efort de voinţă, aşa cum ar fi să nu mănânci mai multă vreme. Te controlezi şi gata.

Ce se întâmplă în continuare? Imediat ce se aşază, Ghilgameş adoarme buştean. Şi asta e extraordinar! De ce nu s-a putut lupta cu somnul măcar prima noapte, până spre dimineaţă, poate chiar până în seara următoare? Că doar, ocazional, la petrecere, la război, lumea mai făcea asta, în Mesopotamia, ca şi în Maramureş. N-ar fi fost, narativ, mai la îndemână şi poate chiar mai profitabilă această variantă? Să creşti tensiunea treptat, să îl arăţi pe regele din Uruk cum se bate tot mai aprig, cum e pe punctul de a fi doborât, dar recurge la tot felul de stratageme ca să rămână treaz, până când la final e biruit de somn, pentru că, aia e, nu poate depăşi condiţia umană. Ar fi fost previzibil ce-i drept, dar dinamic. Şi totuşi, faptul că Ghilgameş adoarme imediat rezolvă şi mai bine totul, ca o lovitură de măciucă în moalele capului, care arată contrastul zdrobitor între cine eşti şi ce ai vrea să fii. De-abia ai luat marea ta decizie, că o şi încalci – ce poate fi mai umilitor? Sigur că textul akkadian probabil subîntinde aici ideea că somnul este trimis asupra eroului de zeii care veghează să nu aibă loc transgresiuni, dar autorul anonim trebuie să fi menţinut intenţionat ambiguitatea, realizând cât de puternic e perceput acest somn subit, anulator, în perspectivă strict umană.

Bun – acum mai departe, pentru că aici vine imaginea cea mai puternică. Aşa cum cititorul de azi îşi aminteşte, soţia lui Utanapiştim coace în fiecare zi câte o pâine şi o potriveşte în faţa regelui care trage la aghioase. Trezit după şase zile, Ghilgameş, cu trista isteţime a vicioşilor şi dependenţilor, pretinde că a aţipit doar o clipă. E confruntat însă de pâinicile cele de toate zilele, unele deja mucegăite sau tari. Orice posibilitate de autoiluzionare este astfel eliminată. Nu numai că eroul trebuie să rateze, dar trebuie să nu-şi poată găsi nici un fel de scuze. Iar dovada supremă a mizeriei lui, ceea ce îi pecetluieşte, ca un bolovan, soarta, sunt pâinicuţele. Din nou, economie şi forţă extraordinară a autorului sumerian. Nu putem decât să bănuim că, după ce a născocit acest episod minunat într-o seară de acum mai bine de trei milenii, a dormit ca un prunc.

Să mergem acum la Efes pentru încă un puişor de somn. Dar mai întâi trebuie discutat prototipul legendei, din sursele ebraice de secol 2 p. Chr. În cartea a patra a lui Baruch – care n-a fost inclusă în Vechiul Testament canonic – citim că Ieremia îl trimite pe Abimelec să ia câteva smochine de la moşia lui Agrippa de la munte, pentru ca, la întoarcerea în Ierusalim, să le împartă celor cu beteşuguri. Motivul real pentru care el e pus pe drumuri este, desigur, ca să fie salvat: Ierusalimul tocmai urmează să fie distrus de caldeeni. Remarcabil, misiunea lui are acest obiectiv de o neasemuită modestie: câteva smochine. Asta o face credibilă şi îl face şi pe el să se topească în anonimat, suficient cât istoria să nu mai dea de el. Bun – pe drum, omul nostru adoarme cu capul pe coşul cu smochine şi doarme, ne spune textul simplu, şaizeci şi şase de ani. Se trezeşte cam mahmur şi îşi zice că e din cauză că n-a dormit destul. Aici se simte satisfacţia cu care autorul necunoscut consemnează explicaţia atât de cuprinzătoare pe care şi-o dau muritorii despre lucruri din care nu înţeleg absolut nimic. Ajuns în oraş, Abimelec umblă chiaun, pentru că Ierusalimul e schimbat, iar evreii sunt în Babilon, robi ai lui Nabucodonosor – în vreme ce din smochinele lui din coş, culese acum şaizeci şi şase de ani, încă picură seva.

Episodul a primit straie creştine în antichitatea târzie, când ia naştere, din întâmplările de mai sus, povestea celor Şapte adormiţi din Efes, păstrată în sec. 5 la Iacob de Sarug (în versuri) şi mai apoi la Grigore de Tours. Ca să scape de persecuţia împăratului Decius, şapte tineri creştini se ascund într-o peşteră de lângă Efes, unde adorm şi sunt zidiţi înăuntru. După 195 de ani, în vremea împăratului Theodosius II, pietrele din zid sunt luate pentru construcţia unui staul de oi. Iată, din nou, detaliul aproape trivial care catalizează o splendidă desfăşurare de forţe narative. Tinerii se trezesc, convinşi că n-au dormit decât o noapte. Unul din ei, Iamblichos sau Malchos (în funcţie de sursă, dar tot o metamorfoză onomastică a lui Abimelec) e trimis să ia ceva de-ale gurii. La Iacob de Sarug vorbele exacte sunt acestea: „uite nişte mărunt şi du-te să ne iei pâine, că de-aseară nu mai avem”. Oraşul, acum creştin, e de nerecunoscut pentru tânăr, iar oamenii cască ochii mari văzând monedele vechi cu care el dă să plătească. Curând însă, miracolul devine evident pentru toată lumea. Încep să se construiască bazilici cu hramul celor Şapte adormiţi, atât lângă Efes, cât şi în alte locuri.

În orice caz, toate întâmplările astea au loc la ţanc pentru a combate ereziile vremii, vechi idei reactivate ale lui Origene şi ale cutărui episcop care nega învierea în trup. Istoricii zic că totul poate să fi fost o maşinaţiune a unui episcop, Ştefan, al Efesului, cu o reputaţie complicată. Dar asta contează mai puţin, cred, în planul pietăţii personale şi al virtuţilor pe care ea le presupune şi le potenţează. Episodul a devenit apoi, datorită bestsellerului medieval al lui Iacob de Voragine, Legenda Aurea, una din cele mai circulate poveşti ale Europei catolice, mult înainte de redescoperirea lui Ghilgameş. (Să mai spun că cei Şapte adormiţi reapar în Sura 18 a Coranului. Atâta că sunt însoţiţi de un câine, numărat acolo în rând cu oamenii. Câinele nu e menţionat în nici o sursă pre-islamică; dar el ar merita un articol separat.)

E mult să dormi 195 de ani? Sau 66? Nu e mult, pentru că acest somn nu aparţine timpului individual şi deci nu se scade din el. Este un somn care anulează o criză, nu pe cel care o trăieşte. Ghilgameş doarme de-a lungul perioadei în care ar fi trebuit să stea treaz, realizând aşadar taman opusul a ceea ce-şi propusese. Doarme doar o săptămână, dar de fapt doarme tot timpul din lume. Cei şapte adormiţi din Efes îşi dorm istoria, Ghilgameş îşi doarme viaţa.