(proză)

Îşi mişcă încet degetele pe pânza ruginie a fotoliului. Soarele era ascuns, dar ea îl simţea deja. Îngheţase pe drum, îi îngheţase şi faţa până când durerea dispăruse, şi aproape că se bucurase că îi intra frigul în oase, numai la gândul că va simţi din nou plăcerea de a se încălzi. Niciodată nu se întâmplase ca promisiunea asta să nu fie ţinută, în acest fotoliu. Fusese doar vina ei că de vreun an nu mai intrase în camera nouă. De fapt, evident, camera nu mai era de mult „nouă”. Nu numai că tatăl ei o adăugase casei lor când ea era încă la grădiniţă, adică acum o mie de ani, cel puţin aşa i se părea ei acum. Dar apoi mai adăugase şi altele, mai mari, două dormitoare, apoi o bucătărie de vară, mai târziu un garaj, şi totuşi nici una dintre astea nu preluase titlul de „nou”. Numai vechiul solariu, în care, de altfel, de-abia încăpeau două fotolii şi o măsuţă, rămăsese camera nouă. Chiar şi în ianuarie, acolo puteai să stai în tricou. Ai fi zis că tatăl ei adusese la munte vreo prinţesă mediteraneeană şi încerca să-i ofere ceva din căldura pierdută. Când era copil, i se păreau curioase plimbările lor, oameni în toată firea, pe dealurile cu trovanţi, de unde se întorceau tăcuţi şi strălucitori, ca aduşi de un val transparent de polen. Altminteri însă, părinţii ei nu foloseau deloc camera dinspre sud. Îşi scoase telefonul şi îi aruncă o privire. Dar tot nu reuşi să se gândească la altceva. Îi ruga uneori să vină şi ei în camera nouă, că doar nu cumva credeau că nu e destul soare pentru toată lumea. Mama se uita la ea mândră, mândră că, iată, dovedeşte isteţime, dar în acelaşi timp melancolică de parcă ar fi spus, nici nu ştii câtă dreptate ai, nu este deloc destul soare pentru noi toţi. Închise ochii strâns, de parcă aşa lumina renunţa la orice prudenţă şi putea să năvălească liniştită peste fotoliul ei. Unul din cadourile cele mai frumoase pe care le primise în copilărie fuseseră nişte abţibilduri cu păsări, pe care le pusese pe toate cele trei ferestre mari şi pe cele două ca de mansardă, de deasupra. Văzuse într-un film că aşa se făcea, ca păsările să nu se lovească cumva de geam. Mai avea doar câteva minute de singurătate, el putea să se întoarcă oricând. Deschise ochii. Păstraseră casa asta pentru mici vacanţe, şi chiar dacă n-ar mai fi folosit-o la nimic, ea tot n-ar fi putut s-o vândă. După ce se căsătoriseră veneau aici destul de regulat, lui începuse treptat să-i placă tot mai mult să vină în vechea casă a părinţilor ei, iar ei, tot mai puţin. La marginea pădurii vedea, chiar din fotoliu, trei brazi pe care îi plantaseră ai ei când se născuse. Acele lor păreau arămii în lumina filtrată a soarelui. De câte ori se uita la ei i se părea că se străduiesc să se apropie de casă. Căldura din camera nouă sfârşea întotdeauna prin a o îmbuna. Dar acum neliniştea nu se dădea dusă. Îşi aminti altceva din copilărie, ceva ce, într-un fel, nu uita niciodată. Cum, într-o iarnă, o duseseră la spital cu piciorul rupt, ambele oase, tibia şi peroneul, învăţase aceste două cuvinte de mică, aveau să fie pronunţate de-atunci de multe ori împreună, ca busuiocul şi cimbrul. Cu ocazia asta făcuse şi prima radiografie, care era un fel de desen cu creta pe o fereastră neagră. Se întorsese cu piciorul în ghips până peste genunchi, cu dureri mari. După ce mama ei adormise, ea se dăduse jos din pat şi se târâse până în camera nouă. Era cald acolo, vedea brazii fosforescenţi. Petrecuse noaptea chiar în fotoliul ăsta în care era acum. Dimineaţa părinţii ei o găsiseră mergând. Mai întâi o pedepsiseră, dar pentru că ea nu putea fi oprită să ţopăie de colo-colo prin casă, o duseseră înapoi la spital. Acelaşi doctor îi făcuse o radiografie. O fractură se vindecă, zisese el, la unii în două săptămâni, la alţii în trei luni, dar întotdeauna lasă urme. Oasele astea nu au fost niciodată fracturate. Apoi scosese radiografia pe care tot el o făcuse cu o zi mai înainte, cu tibia şi peroneul rupte, şi se uitase când la una, când la alta, fără nici o expresie. Om înţelept, o întrebase pe fetiţă cum se simţea, cum te simţi după întâmplare, aşa zisese. Ea răspunsese: foarte bine! O rugase să încerce să meargă, ea mersese. Aşa că îi scosese ghipsul şi îi trimisese pe toţi acasă. Mama ei era mândră de ea, tatăl ei era supărat pe doctor, dar amândoi erau zâmbitori. Probabil abia aşteptau să se plimbe pe dealuri, culegând măghiran şi melcişori, pirită sau sticlă vulcanică sau lucruri asemănătoare. Se întorsese odată, chiar în mijlocul sesiunii, şi nu îi găsise acasă. Ieşise să-i caute şi dăduse de ei abia la marginea unui lăcuşor, nu ziceau nimic, doar zâmbeau. Nu putea să le povestească ce i se întâmplase, nu putea să povestească nimănui. Mai mult decât orice, ocolise în ziua aia camera nouă. Nu mâncase nimic cu părinţii ei şi nici mai târziu, toată seara făcuse ordine în hârtii şi haine vechi. Abia a doua zi pe la prânz îşi luase inima în dinţi, intrase în sfârşit în camera nouă şi, imediat ce se aşezase în fotoliu, începuse să plângă. Plânsese aşa multă vreme până când, într-un moment pe care nu te învăţa nimeni cum să-l alegi, era o ştiinţă cu care te năşteai, mama ei o întrebase din uşă dacă vine să mănânce ceva. Ea o privise câteva clipe lungi şi zisese, da, hai să mâncăm ceva. Era mult timp de-atunci. Soarele apăru o clipă printre nori şi lumina aproape săltă fotoliul de la podea, deşi căldura rămase aceeaşi. Doar brazii din depărtare păreau că se înroşesc din ce în ce. Se aplecă puţin şi îşi mişcă degetele pe geam, pe urma unuia dintre abţibildurile cu păsări. Într-o zi, el le curăţase pe toate de pe ferestre, zicea că împiedicau lumina să intre, şi că ăsta era, la urma urmei, scopul acelei camere, să poată omul să stea niţel la soare, altfel n-avea nici o logică, puteau la fel de bine să o şi dărâme. Nici ea nu ştia de ce în weekendul ăsta se hotărâse să intre din nou aici. O evitase din ce în ce mai mult în ultimii ani, nu din motivele pentru care o făcea în studenţie, când pur şi simplu nu voia să ajungă să se simtă mai bine. O evita pentru că, treptat, devenise camera soţului ei. Şi doar faptul că el o lovise în dimineaţa asta o făcuse, de-a lungul acelei plimbări de una singură, să renunţe la toate şovăielile şi să se hotărască să intre din nou acolo. Pe el însă, departe de a-l linişti, propria plimbare avea să-l facă să se întoarcă şi mai iritat. Să pregătească vorbe mai dureroase pentru următoarea ceartă, care avea să înceapă noaptea, sau seara, sau chiar în clipa în care avea să deschidă uşa. Iar ea, pentru prima oară în istoria camerei noi, nu se simţea mai bine după ce stătuse acolo. E adevărat că nu-i mai era frig, dar, în afară de faptul că o cuprinsese un fel de amorţeală, nimic nu se vindecase, totul era acolo, aruncat fără milă în stomacul ei, ca minereul într-un cuptor. Când auzi cheile în uşă, sări în picioare şi se duse în dormitorul ei, unde se aşeză pe marginea patului. Apoi îşi schimbă poziţia în aşa fel încât, dacă el ar fi intrat, să-i vadă jumătatea feţei care era nevătămată. Dacă i-ar fi văzut ochiul umflat, asta l-ar fi enervat cumplit. Dar el nu intrase, pentru că se dusese direct în camera nouă şi curând, de acolo, se auzi, tare, televizorul. Şi ăsta era un motiv pentru care se certaseră, în anii din urmă. Îl rugase să nu ducă un asemenea obiect acolo. Pentru ea, fereastra neagră a televizorului era inacceptabilă în acea cameră. Chiar şi adineauri, cât timp fusese înăuntru, se străduise din răsputeri să evite să-i cadă privirile pe acel ecran, fie el şi închis. Pur şi simplu nu voia un soare fals în camera nouă. Rămase la marginea patului până o luă iar frigul. De vreo două ori îl auzi strigând, veni până la ea şi vuietul stadionului, se transmitea cine ştie ce meci. Iar apoi deodată televizorul se închisese şi îl auzise strigând cu totul altfel. Îşi ridicase capul nedumerită, dar totul se repetase, strigătul care îţi făcea părul măciucă. Abia mai târziu, în maşină, întins pe bancheta din spate, apropierea de spital îl făcuse pe el un moment să prindă curaj şi să-şi mai controleze durerea arsurilor de pe braţe. Aşteptaseră o vreme în linişte la ultimul semafor, apoi ea, cu mâinile încleştate pe volan, se întorsese la el şi încercase, fără să reuşească, încercase din toate puterile să spună, hai să deschidem radioul, poate prindem finalul meciului.