Uneori cineva cânta la pian acolo

Prietena ei îi reproşa ceva, iar ea nu-şi dădea seama ce. Nu mai era vorba de o zi proastă, de oboseală, de greşelile concrete pe care ea se întâmpla uneori să le facă. Dacă întârzia zece minute şi R. îi spunea că a îngheţat aşteptând, se simţea că nu acele zece minute erau problema, ci altceva, aflat în spatele lor. Culmea e că, de când observase asta, se întâlnea tot mai des cu R. Şi, de fiecare dată, pe faţa prietenei ei apărea până la urmă, măcar o dată, grimasa aia, care pe ea, pe lângă că o durea, ajunsese s-o intereseze. Iar acum, în drum spre ea, i se înfăţişă dintr-odată, cu putere, gândul că prietena ei cea mai bună îi reproşa ceva dintotdeauna. Ce ciudăţenie! Se uită la ceas, totul era în regulă, putea fi sigură că nu va întârzia. Dar când ajunse la Condamine, văzu că R. era deja aşezată pe terasă şi îi făcea semne vesele. „Nu pot să înţeleg”, îi zise R. imediat după ce o îmbrăţişă de parcă n-o mai văzuse de un an, „nu pot să înţeleg cum de ajung să-mi cumpăr lucruri pe care le detest?”. Stătură aşa de vorbă o vreme, R. era în vervă şi o făcu şi pe ea să râdă când îi aminti cum îşi luase nişte pantofi stiletto, altminteri scumpi de parcă erau armadillo shoes, şi apoi îi returnase seara, dar îi luase iar a doua zi, de la aceeaşi tipă din magazin de la care îi luase la început, şi îi returnase încă o dată seara, aceleiaşi tipe căreia i-i returnase cu o zi înainte. Luară şi două beri şi discutară despre atelierele UAP. Pe R. şi pe ceilalţi îi evacuaseră o dată, chiar dacă după nici o săptămână se întorseseră, dar atunci trebuise să îşi ia în grabă lucrurile. Bineînţeles, nu singură, ci după ce o sunase pe ea să vină, la fel ca şi în zilele cu pantofii. Coborâseră pe scări cu o icoană de mozaic de patruzeci de kilograme şi aşteptaseră cu ea în braţe minute întregi la marginea străzii până să poată traversa spre Marmoroş, unde era parcată maşina. Atunci strigase R., pe stradă, hai că avem şi noi o pizza de livrat, asta rămăsese o glumă a lor mai târziu, hai că avem şi noi o pizza de livrat. Ascultând-o pe R. cum vorbea, cu atâta căldură, simţi din nou amărăciunea aia. Oare de ce anume se făcea ea vinovată în ochii ei? R. era cea mai frumoasă din clasa lor din liceu. Corespunzător acestei frumuseţi, probabil nu datorită ei, dar corespunzător ei, R. avusese mai mult succes decât toate colegele lor. Totul îi mersese din plin, ea ajunsese prima în Africa, ea apăruse prima într-un interviu la televizor, ea era cu un bărbat bun, calm, care făcea orice pentru ea – şi cum să nu facă?! – în vreme ce în rest ele toate aveau probleme mai mici sau mai mari acasă – şi cum să nu aibă?! Însă tot acest succes n-o împiedica pe ea să ţină la R. ca la ochii din cap. Nu că ar fi fost orbită de această afecţiune şi nu mai vedea micile ei imperfecţiuni. Ştia foarte bine cum înjura R., nu te-ai fi aşteptat la asemenea obscenităţi, dar ea ridica apoi din umeri şi-şi mijea ochii, o iertai. Ştia foarte bine şi că R. avea burtică, oricât de formidabil ştia s-o ascundă, putea sta la plajă cu ei toţi şi nu observai acea burtică, dar când se întorcea în cameră cu ea şi nu-i mai păsa, apărea în mica ei splendoare. „Am vorbit numai eu. Ţi-am spus să ai o riglă în poşetă şi să-mi dai peste degete când mai fac aşa. Ziceai că săptămâna asta predai despre omul medieval de miere?” „Da, credeam că îi cuceresc cu asta... Mitul oamenilor care mănâncă o lună numai miere, apoi mor şi sunt ţinuţi în miere o sută de ani, şi mumiile devin un fel de leac pentru toate bolile. Acum două săptămâni a fost”. R. căpătă deodată un aer visător. „Ce n-aş da să pot veni şi eu o dată la seminarele tale!”, zise apoi, şi adăugă foarte serioasă, „tot ce ţine de antropo­logia medicală este fascinant!”. Aşa era ea, foarte generoasă, ştia să te facă să te simţi preţuită. „Vă mai aduc ceva?”, le întrebă chelnerul, un băiat frumuşel, cu doi-trei ani mai tânăr ca ele, şi zicând asta se uită doar la R. „Nu, nota, te rog”, îi spuse, şi el plecă zâmbind. R. îşi puse apoi mâna peste mâna ei, făcea asta uneori, te trezeai că eşti în centrul preocupărilor ei. Pe ea asta nu o stânjeni deloc, din contră. „Vezi, tu îţi doreşti să vii la seminarele mele, iar studenţii, care sunt obligaţi să vină, stau cu ochii-n telefoane”, comentă ea, banal. Şi atunci pe chipul lui R. văzu acea umbră, ca o secetă. Iar mâna care o atinsese se retrase. „Cu ochii în telefoane, ca Ficşinescu”, o auzi zicând. „Cine?!” R. însă nu mai zise nimic. O vreme se uitară la oamenii de la mesele din jur. Unii stăteau de vorbă, alţii se uitau şi ei la ceilalţi oameni, era primăvară. „Ficşinescu”, o auzi apoi din nou. Ei nu-i spunea nimic numele ăsta. „Vlad!” „Care Vlad?”. „De la a XI-a C”. De data asta, nu mai avu curaj să-i spună că tot nu îşi amintea despre cine vorbea, ca nu cumva să o supere şi mai tare. Aşa că dădu din cap cu un aer oarecum grav. Şi în sfârşit, nu se ştie cum, în orice caz nu ajutată de aceste indicii absurd de vagi şi de altele la fel de vagi pe care R. i le mai dădu în următoarele minute, memoria ei găsi şi faptele, sau ce mai rămăsese din ele. Acest tip, într-adevăr parcă Vlad îl chema, o invitase în club, ea zisese că poate altădată, în fine, el începuse să-i scrie mesaje, stăteau aşa de vorbă pe telefon. Chiar destul de mult, încât până la urmă ea începuse să vrea ca el să o invite din nou, dar asta nu se mai întâmplase până la urmă. Şi uite că, în zilele alea, la una din petrecerile pe care le dăduse în clasa a unşpea, R. avusese deodată chef să danseze şi cu acest Vlad, iar el stătea cu ochii în telefon, scria mesaje. „Îţi scria ţie”, zise R., „şi am făcut imediat legătura cu felul în care deveneai brusc tristă şi interesantă şi stăteai din profil când apărea el. Treaba voastră”. Era un pic de ură în vocea ei. Nu mai zise nici una dintre ele nimic, terasa Condamine era foarte plăcută, uneori cineva cânta la pian acolo. R. se uita spre bulevard, poate voia să cheme un taxi sau îl chemase deja, iar ea simţi că îi vin lacrimi în ochi. „Iartă-mă!”, zise, încet. „Poftim?”, o întrebă R. Sosi apoi chelnerul, care lăsă nota pe colţul mesei, şi când ea întinse mâna s-o ia, R. o opri imediat, zicând, „asta mai lipsea!”, aproape jignită. Iar ea simţi că se prăvăleşte în acea amărăciune grea, o miere care nu vindeca nimic.