După război, la şase, şase şi jumătate...

P eripeţiile bravului soldat Švejk e una din acele cărţi care te imploră să le stereotipizezi. Îl vezi în fiecare pagină pe Hašek cum se joacă cu focul, trăgându-te practic de mânecă să spui că ridiculizează birocraţia austro-ungară sau că deplânge absurditatea războiului. Însă nu sunt deloc sigur că asta e miza cărţii. Švejk rămâne cel mai enigmatic personaj din marile romane ale războaielor mondiale.

Hašek nu le e străin arheologilor. Undeva în carte, efectele războiului sunt prezentate sintetic drept o grămadă de cioburi şi ţucaluri cu smalţul crăpat, care vor face arheologii viitorului să vorbească despre era oalelor de noapte smălţuite... Mai important este autorul ceh pentru istorici. Dintr-un prim pasaj, aflăm cum se instituie în armată şi poziţia de istoric al batalionului (în persoana cuiva „acuzat odinioară de răzvrătire deoarece refuzase să cureţe latrinele”). Acest eficient istoric se pune imediat pe scris, ticluind din vreme faptele viitoare de eroism ale batalionului. Istoria face deci un bun negoţ cu viitorul, nu cu trecutul. Dintr-un al doilea, aflăm că o variantă legitimă de istoriografie i se pare lui Hašek a scrie istoria ordonanţelor ofiţereşti: „am afla din ea că în timpul asediului cetăţii Toledo, ducele de Almavira şi-a mâncat ordonanţa fără sare”. Contează, deci, nu istoria mare, ci cea mică. Dar nu îi voi citi acum pe Hašek şi Švejk istoriceşte. Mă interesează lumea lor literară şi mai ales neobişnuita soluţie existenţială pe care o propune bravul soldat.

Cum vede Hašek acest război? Mai întâi, disciplina. „Marşul spre victorie se desfăşura după prescripţia: la orele şase seara ostaşii capătă gulaş cu cartofi, cu o jumătate de oră mai târziu trupa se uşurează la latrină, iar la orele nouă se duce la culcare. În faţa unei asemenea oştiri, duşmanul intră în panică.” Apoi, pileala. În cimitirul militar e ostaşul care „a băut spirtul denaturat din borcanele în care erau depuse spre păstrare tot soiul de reptile”. Apoi, haleala. Ea trebuie protejată: în magaziile militare se introduc „pisici oficiale, fără drept de pensie” (uneia dintre ele Švejk vrea să-i dea trei zile de carceră). Emoţia principală a soldatului pare să fie foamea. „Se simţea la fel cu câinele lăptarului înhămat la cărucior, când trece ucenicul măcelarului, ducând pe cap coşul cu mezeluri scoase de la afumat, din care atârnă un lanţ de crenvurşti”. „Cuvântul slănină îl rosti solemn, pe un ton aproape religios.” „Muntenii din Kasper se îndopau cu turtă, fără însă ca de pe feţele lor să dispară expresia de deznădejde.” „Atât de neruşinată fusese această vacă, încât nici măcar o supă de vacă n-a ieşit dintr-însa. Cu cât fierbea mai mult, cu atât carnea se prindea mai tare de oase, formând un tot şi împietrindu-se ca un birocrat care jumătate din viaţă trăise numai printre hârţoage şi se hrănise numai cu acte.” În fine, dacă foamea este o constantă a literaturii de război, la fel ar trebui să fie şi erotismul anevoios al soldatului. Numai că, la Hašek, femeile sunt aproape absente, iar autorul e ceva mai mărinimos doar cu ofiţerul lui Švejk. „Femeile erau sufletul casei sale. Avea vreo câteva duzini şi multe din ele se străduiau, în timpul cât şedeau la el, să-i împodobească locuinţa cu tot felul de zorzoane. În toate colţurile dormitorului şi ale sufrageriei se simţea mâna femeii, care pătrunsese până şi în bucătărie.” Personalitatea lui Švejk exclude romantismul, la care soldatul este cel mult un spectator sceptic. Ca atunci când găseşte în patul lui un necunoscut, alături de care, cu mâna după gâtul lui, dormea, explică autorul, „o creatură cu păr lung”. Absenţa obsesiei feminine este probabil de corelat cu însăşi absenţa războiului, pentru că soldatul Švejk nu ajunge niciodată să lupte, şi probabil că şi dacă Hašek ar fi apucat să termine romanul, scenele de luptă tot nu ar fi fost centrale (metodă preluată de Joseph Heller în Catch-22). Acest drôle de guerre cehesc relevă dintr-un program estetic. Mă întreb chiar dacă nu cumva o bună parte din glume sunt intenţionat nesărate, pentru că nu ai voie să descrii războiul în proză graţioasă.

Să venim acum de-a binelea la Švejk. Cu ce se îndeletniceşte acest soldat ceh în armata austro-ungară în anii 1914-1915? În principal, povesteşte. Este important să luăm aminte la stilul straniu al poveştilor lui, aşa că o să citez câteva. Vă rog să dedicăm o clipă umorului sec al lui Švejk:

„Odată, cu ani în urmă, croitorul Hyvl ne-a povestit ce i s-a întâmplat în timp ce se întorcea din Ştiria, unde lucrase, spre Praga, prin Leoben. Avea cu dânsul o şuncă pe care şi-o cumpărase la Maribor.” „Acest Mestek a descoperit o sirenă pe care a arătat-o odată publicului pe strada Havlíckova, din cartierul Vinohrady, în spatele unei draperii.” „Cu ani în urmă, la cârciuma «U Brejšku», era un pivnicer care... de fiecare dată când ciocnea, în loc de noroc spunea: Noi pe voi, voi pe noi…” „Într-o noapte, pe când mă întorceam acasă de la cârciuma «U Banzetu», s-a apropiat de mine un domn şi m-a plesnit în cap cu o vână de bou; când m-a văzut lungit la pământ, a îndreptat lanterna asupra-mi şi a zis: «M-am înşelat, nu e ăsta». Şi s-a înfuriat aşa de rău că greşise, încât mi-a mai croit una peste spinare.” „Acum doi ani, un tapiţer din strada Vojtesska s-a pomenit cu o domnişoară pe care n-a mai putut-o urni din casă. Nemaiavând încotro, a trebuit să se otrăvească şi a otrăvit-o şi pe ea, cu gaz aerian, şi numai aşa s-a isprăvit pătărania.” Pe „Janecek din Plzen... chiar în ultima clipă l-au dat jos din spânzurătoare neputând să-l spânzure în ziua de naştere a împăratului, care cădea tocmai atunci... Aşa că l-au spânzurat abia a doua zi, şi unde mai pui ce baftă a avut pe urmă! A treia zi a fost graţiat, urmând să înceapă noi cercetări, dat fiind că se dovedise până la urmă că isprava o săvârşise un alt Janecek. Aşa că au trebuit să-l dezgroape din cimitirul condamnaţilor şi să-l reabiliteze la cimitirul catolic, ca abia după aceea să se afle că era evanghelic, aşa că l-au transportat la cimitirul evanghelic şi pe urmă…” Unuia „o comisie i-a comunicat că nu e demn să poarte piciorul artificial, aşa că i l-au deşurubat şi pe aici le-a fost drumul.” „Odată eram la cafeneaua de noapte Tunelul şi vorbeam cu nişte prieteni despre urangutani.” „Cu respect vă raportez, domnule locotenent, răspunse Švejk zâmbind binevoitor, că în timp ce aşteptam primul tren, a dat peste mine năpasta de a fi băut la masă halbă după halbă.”

În Peripeţii, cum se ştie, nu există intrigă. În acest roman, Švejk instituie domnia faptului divers, care proliferează decameronic. De ce faptul divers? Aparent, pentru că el este istoria însăşi a civiliei, adică normalitatea. Švejk nu poate fi transplantat în război, datorită acestor ancore de memorie. Emoţiile nu-l interesează, numai faptele. Şi nici măcar ele nu sunt cu adevărat importante, ci prezenţa lor în arhivă. Personajul Švejk este un grefier onorific al umanităţii noastre. În acest sens, el este un imn înălţat birocraţiei, nicidecum o critică a ei. E drept că e vorba aici de o birocraţie care acumulează în raniţă, de fapt, o generoasă jurisprudenţă a vieţii noastre, garant al continuităţii şi îndreptăţirii ei. O parte esenţială din poveste, cum se vede şi în citatele de mai sus, nici măcar nu este întâmplarea în sine, ci circumstanţierea ei, pseudopodele narative cu care ea se poate înregistra în registrele cosmice: „Legătorul de cărţi Božetech din Praga, strada Prícna, se scălda la Zbraslav în vechiul braţ al râului Berounka...”. Păi, aşa se începe o poveste!? Nu! Şi totuşi, un asemenea început evocă şi invocă ordinea compensatorie a vechii realităţi, care este realitatea permanentă a lui Švejk: numele oamenilor, meseriile lor, strada pe care locuiesc. Chiar şi atunci când ofiţerul Lukáš îl joacă pe Švejk, ordonanţa lui, la cărţi, şi îi comunică dezolat că l-a pierdut – rezultatul fiind o detaşare, poate fatală în logica frontului – Švejk se interesează calm cum a decurs jocul de cărţi, iar reacţia lui finală este că îşi aminteşte de ceva: „Pe strada Na Zderaze trăia un tinichigiu. Îi zicea Vejvoda...”. Faptul divers este mantra lui – chiar şi în timp ce doarme: „apoi se auzi cum Švejk vorbeşte prin somn: Da, da, aveţi dreptate, doamnă Mullerova; oamenii seamănă între ei. La Kralupy era un instalator de pompe, unul Jaroš, care...”. Švejk e biblioteca din Alexandria în paradigmă chezaro-crăiască. E important de subliniat că, deşi prolificitatea unui povestitor merge de obicei mână-n mână cu fabulaţia, Švejk nu minte şi inventează decât în mod excepţional. El este un Ulise documentarist. Poveştile lui nu sunt neapărat trase de păr şi nici deosebit de miezoase. Sunt ceea ce a văzut şi a auzit el însuşi, lucruri moderat amuzante, relativ credibile, care cartografiază filozofia vieţii de zi cu zi. Soldatul nostru ţine cu dinţii la această bogăţie a lumii, şi la principala ei resursă terapeutică, care sunt oamenii.

În câmpul de forţă al războiului, abordarea lui Švejk se dovedeşte molipsitoare. De fapt, soldatul nostru este exact ca un cristal introdus într-o soluţie suprasaturată, care declanşează cristalizarea. În preajma lui, toţi oamenii devin Švejk-i. Povestitorii se multiplică. Toţi cetăţenii imperiului devin bravi soldaţi. Unul ne povesteşte cum, ca redactor la Lumea animalelor (aşa cum fusese Hašek însuşi), scria despre animale inventate: balena cu pântecele de sulf, foca-tărcată, boul suplu... Altul, cum, ca să dea gust cârnaţilor, a introdus în ei o coroniţa de nuntă de mir a doi tineri proaspăt căsătoriţi, luată de sub icoană. Al treilea îşi aminteşte cum un tovarăş de luptă „rămâne în urma exploziei fără cap, care-i zboară departe de trup; trupul însă mai face câţiva paşi, ţinteşte şi mai apucă să doboare un aeroplan inamic”. În fine, cutare mărturiseşte că soţia lui „a fugit cu un supleant şi am găsit-o tocmai la Zagreb. Am încheiat atunci cu fabrica de bere de acolo o tranzacţie pentru 600 de baloturi de hamei”.

La îndemână ar fi sugestia că Švejk, şi toţi aceşti emuli ai săi care populează Peripeţiile, rezistă la ceva insuportabil – războiul – bătând câmpii, aşa cum vorbeşti fără noimă dacă eşti îngrozit în avion. Narativitatea compulsivă, având ca specific faptul divers, ar fi, pentru el, soluţia ontologică a crizei. Dar lucrurile nu sunt clare. E enervant, de pildă, că Švejk nu face nici un efort să supravieţuiască, să se ascundă, să-şi facă situaţia mai uşoară – din contră. Ca să fim sinceri, Švejk nu este niciodată în criză. E tot timpul mulţumit şi vesel. Încercând să-i faci viaţa grea, doar îl distrezi.

„Nopţile petrecute în arestul comenduirii se numără, pe drept cuvânt, printre amintirile cele mai plăcute”. Hašek nu îngroaşă asta; în cele trei volume, găsim un singur pasaj în care autorul face fişa psihologică a personajului, însă destul de clar: „Ochii blajini şi nevinovaţi străluceau cu aceeaşi netulburată blândeţe şi bunătate, îmbinate cu un desăvârşit echilibru sufletesc, care vădea că totul e în perfectă ordine, că nu s-a întâmplat nimic, şi chiar dacă se va fi întâmplat ceva, tot e bine, din moment ce se întâmplă ceva”. Dar vedem şi în alte părţi că pentru Švejk, orice vine, e binevenit. E încântat că, în război, „vezi meleaguri străine pe gratis”, iar replicile în zece limbi străine care piperează textul lui Hašek dau seama de bucuriile epifaniei lingvistice declanşate de război. Nu vreau să spun că Švejk e un hedonist, dar nici subversiv nu e.
Care este secretul acestei stări a soldatului nostru? Este mulţumirea nătângă a lui Švejk o simplă patologie, la care un scriitor n-ar trebui să recurgă? Sau aplică Švejk propriile leacuri atât de bine, că ajunge mai sănătos decât înainte de război? E drept că standardele lui de fericire nu sunt înalte. Am urmărit atent în carte când se simte acest brav soldat cel mai bine. Trei situaţii reprezintă pentru el culmea mulţumirii: a fi dus pe braţe; a te prăji la soare pe plajă; a fi înconjurat de patru câini bucuroşi, cu cozile încovrigate. În treacăt fie zis, pe el îl mulţumeşte până şi existenţa pungaşilor (şi ne explică: „dacă toţi oamenii ar voi numai binele celorlalţi, curând ar ajunge să se omoare între ei.) Pe scurt, lumea e bine rânduită, iar Švejk e un mare umanist cinic – dacă există aşa ceva.

Cum poate reacţiona acest umanist la distrugerile războiului, la care deocamdată nu participă activ, dar pe care n-are cum să nu le vadă? Oare e Hašek capabil să împingă lucrurile atât de departe încât Švejk să se bucure de atrocităţile războiului? Sigur că nu. Dar Hašek chiar are experienţă de front, şi ironia lui sinistră devine avangardă pură. Pentru un roman scris acum o sută de ani, într-o manieră aparent tradiţională, aici autorul e de-a dreptul experimental. Iată soluţia lui: „În vreme ce mulţimi de ostaşi înfundate în pădurile de pe Dunajec şi de pe Raab stăteau sub ploaia de grenade, şi tunurile de calibru greu nimiceau companii întregi îngropându-le în masivul Carpaţilor, iar orizonturile tuturor câmpurilor de luptă erau roşii de vâlvătaia oraşelor şi satelor incendiate, locotenentul-major Lukáš şi Švejk trăiau neplăcuta idilă cu doamna care fugise de la bărbatul ei şi făcea acum pe stăpâna casei”. „O să fie o adevărată plăcere să auzi pe câmpul de bătălie, atunci când ziua se va îngemăna cu noaptea, iar soarele cu razele-i aurii va scăpăta în spatele munţilor ultima suflare a muribunzilor, nechezatul cailor în agonie, gemetele răniţilor şi blestemele populaţiei văzându-şi casele în flăcări.” „Erau fotografii de la diferite execuţii, făcute de armată... Foarte reuşită era fotografia unei familii spânzurate din Serbia: un băieţandru, tatăl şi mama. Doi soldaţi cu baioneta la armă păzeau pomul de care atârnau cei executaţi; un ofiţer stătea victorios pe primul plan, fumând o ţigară. De partea cealaltă, în fund, se vedea bucătăria de campanie, în plină activitate.”

Majoritatea etichetelor livreşti pe care tinzi să i le pui spontan lui Josef Švejk (trickster, hablador, iurodivîi; Sancho Panza cu sau fără don Quijote; Eulenspiegel + Ignatius O’Reilly) nu se lipesc cu adevărat. E important să recunoaştem că e inclasabil. Nu ştii dacă e vreun mare filozof sau un bursuc. Mulţi cititori îl mai cunosc, azi, doar în avatarul său mai comercial, Josef Porta din romanele despre al Doilea Război, ale lui Sven Hassel.

Mă opresc aici. Ne revedem peste o lună. Sau, cum îi dă întâlnire Švejk unui prieten, în cea mai melancolică şi moromeţiană scenă din roman: la cârciuma „La Potirul”, după război, pe la şase, şase şi jumătate...