Pentru o antropologie a oboselii

Există civilizaţii unde la „Ce faci?” eşti învăţat să răspunzi „Bine!”. Politeţea românească este infinit mai sofisticată. La întrebarea „Ce faci?” se răspunde, aşa şi numai aşa: „Obosit...”. Acest cuvânt, mai românesc decât oricare altul, face minuni. El te fereşte, în primul rând, de hybris. Cum adică, să faci bine?! De unde şi până unde ştii tu că ceea ce faci e bine, când înţelesul şi valoarea a ceea ce facem nu se revelează decât treptat, sau niciodată. Şi cum adică să te simţi bine? Să-nţelegem că eşti orb la cum arde ţara, dar îţi vezi binişor de hedonismul tău?

În al doilea rând, el arată disponibilitatea de a dialoga şi de a-l pune în valoare pe celălalt. „Obosit” face cu modestie o reverenţă socială, invitându-l pe celălalt să ocupe arena dialogului cu propriile lui performanţe, reale de data asta. În fine, „obosit” este o declaraţie de angajament istoric şi naţional. Sugerează delicat că participi şi tu la lupta de uzură, după propriile puteri, ba pui umărul şi la proiecte colosale, şi totuşi nu eşti omul care să se plângă; eşti doar niţel obosit, asta-i tot.

Lăsând gluma la o parte, oboseala e un subiect misterios, plin de contradicţii. Îmi vine imediat în minte statuia antică a lui Hercule aşa-zis Farnese, după numele cardinalului în colecţia căruia copia romană de marmură a ajuns după descoperirea în vremea Renaşterii. Nu te-ai aştepta, dar eroul este la fel de obosit ca o balerină a lui Degas. A susţinut bolta cerească pe umăr ca să obţină merele de aur, dar acum nu se poate bucura de victoria în această muncă, ci s-a proptit inconfortabil în ghioagă, cu ochii în gol pe o faţă abulică.

Genială este ideea sculptorului – desigur Lisip, autorul originalului din bronz – de a ne arăta cele trei mere în mâna dusă la spate. Şi nu pentru că ele par mici ca nişte verze de Bruxelles în comparaţie cu palma personajului. Ci pentru că acest gest – dincolo de orice alte calcule estetice sau filozofice ale sculptorului – este expresia supremă a oboselii. Hercule a uitat pentru ce anume s-a chinuit atâta. Iaca, pentru nişte lucruri care sunt în mâna lui, nu se mai poate şti exact ce, cu care te joci mecanic ca să mai treacă vremea. Lecţia lui Lisip este aceasta, cred: oboseala reală este o decuplare a efortului de scopul lui. Nu putem vorbi de oboseală atâta timp cât munca şi sensul ei coexistă palpabil, căci ea ia fiinţă din îndepărtarea lor progresivă una de alta. Aşa se naşte un Ercole stanco, Hercule cel Ostenit.

De la gigantul de marmură înfăşurat în blana de leu aş trece la scutecele. Adică la oboseala copiilor noştri când sunt încă foarte mici şi dorm, mai bine zis încremenesc brusc în somn după nesfârşită agitaţie, după nesfârşite athloi de bebeluşi. Şi atunci stai şi te uiţi la ei şi nu-i mai recunoşti, pentru că oboseala lor este cosmică şi inexplicabilă, are o cu totul altă calitate decât cea a omului care a dat la sapă. Te uiţi la feţişoarele lor, cu pleoapele plate sub care ochii n-au apucat încă să se boltească, şi înţelegi că ei respiră aerul altei lumi decât a noastră. Istovirea aceasta, subit convertită în somn, nu este o pauză de odihnă, este o călătorie bruscă înapoi în lumea stranie din care au venit.

După doar câţiva ani, oboseala lor va începe să se împotrivească soluţiei somnului, ca un demon care vrea să continue să te tortureze şi te face să cauţi mii de false rezolvări, numai pe cea a odihnei, nu. (Ca în eseul cutărui profesor american, 24/7 – Late Capitalism and the Ends of Sleep). O antropologie a epuizării e greu de scris de la bun început pentru că ingredientele ei variază de la un individ la altul. Oboseala e un concept cultural şi nicidecum un tablou biochimic de analize ieşite prea mici sau prea mari.

De-asta nimeni nu poate şti dacă Oblomov, leneşul paradigmatic dintr-un roman cunoscut pe vremea când eu încă mai citeam, dar azi, bănuiesc, uitat, suferea de lene, de anemie, de depresie, sau de oboseală cronică. Goncearov doar ni-l descrie privind moleşit apusul, fără să precizeze dacă suferea de o scădere în adenozin trifosfat, fosfocreatină şi glicogen muscular şi hepatic, sau dacă făcea exerciţii filozofice de indecidabilitate şi akrasie.

Nu pretind că surmenajul are şi avantaje, dar mai e un paradox pe care l-aş nota aici. Oboseala are un rol în constituirea psihologică a corpului. Din păcate, din motive tehnice, limbajul uman e orientat spre lumea exterioară, şi nu are decât resurse indirecte pentru a descrie cum percepem întâmplările din organismul nostru în bizareria lor. Dacă ar putea, cred că fiecare din noi, nu numai scriitorii, ar povesti despre modul în care oboseala este esenţială pentru a ajunge să-ţi locuieşti cu adevărat corpul, pentru a-l lua în posesie în mod conştient. După cum, în corelaţie, doar prin oboseală redescoperi senzaţii pierdute, iar oboseala excesivă poate duce chiar la o anumită frenezie a memoriei, un fel de explozii solare în care fâşii de trecut se ivesc din nou în minte, fără motiv, în câte un colaj de o absurdă creativitate...